Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Vasea, e pe aici vreun evenc [17] Evenci — populație din Siberia răsăriteană. (Nota red. rom.) din Korvuncean?

— Dar de ce?

— Am o telegramă urgentă pentru expediția lui Ciurilin. A ajuns pe vîrful Korvuncean.

— Nu e nimeni din Korvuncean pe aici, dar mîine o să plece Inokenti la dînsul, la Bugarihta. E înțelegător, o să facă cincizeci de kilometri în plus, mai cu seamă dacă ai să-l rogi tu.

— Hai să mergem împreună și să-i dau telegrama.

Peste valea largă a rîului Niukuorak, situată la 300 kilometri depărtare de baza culturală din Turinsk, se lăsa amurgul. Costișele în pantă dulce erau acoperite cu păduri de molizi dese ca peria, ce apăreau sumbre și întunecate în vale. Pe dealul turtit, care domina dinspre miazănoapte o mlaștină rotundă, era încă lumină. Pe culmea lui, printre laricele rare, se înălțau patru corturi verzui, în fața cărora, pe un loc acoperit cu mușchi sur, ardea focul. Foc — e mult spus, căci nu se prea vedeau flăcări. Din crenguțele de bagulnik [18] Bagulnik — plantă perenă de mlaștină. (Nota red. ruse.) , urcau în văzduhul liniștit al înserării trîmbe groase de fum cafeniu, care împrăștiau un miros amețitor. La dreapta corturilor se înălța o stivă de lăzi, saci, baloturi și șei. Nori de musculițe și țînțari roiau în jurul focului, îndărătul oamenilor. Cei de lîngă foc se străduiau să-și țină capul la granița dintre fum și aerul proaspăt, ca să respire și totodată să scape de musculițele exasperante ce se vîrau cu încăpățînare în ochi, în nas, în urechi.

— Ceaiul e gata! anunță un ins înnegrit de fum de-a binelea, ridicînd de pe foc găleata mare, plină cu un lichid cafeniu închis.

Fiecare dintre cei ce ședeau în jurul focului se înarmă cu o stacană și apucă cîte o bucătoaie de tunguscă, grea și deasă — un fel de pîine concentrată. Musculițele acopereau suprafața ceaiului fierbinte cu o pojghiță cenușie pe care trebuiai s-o sufli peste marginea stacanei. Oamenii sorbeau cu voluptate ceaiul, schimbînd din cînd în cînd cîte o vorbă.

Dangătului rar al tălăngilor cailor risipiți prin vale i se adăugă deodată un alt zvon, îndepărtat, cadențat.

— Ian ascultați, tovarăși! Nu cumva vin ai noștri?

Cei mai tineri se repeziră la corturi să-și ia armele. Întîlnirea între echipele aceleiași expediții, după o îndelungată despărțire, constituie întotdeauna un moment solemn în viața cercetătorilor din taiga. Umbrele înserării încă nu apucaseră să se lase, că în luminiș se ivi un șir de cai costelivi, sleiți, care de-abia mai puteau urca. Baloturile zdrențuite, legate cu funii, destrămate, stăteau mărturie drumului lung prin hățișuri.

Răsunară împușcături. Noii sosiți răspunseră și ei printr-o salvă. De corturi se apropie un ins voinic ca un urs — geofizicianul Samarin, conducătorul grupului de cercetări gravimetrice. Descăleca greoi de pe cal. Gîtul îi era înfășurat neglijent într-un bandaj murdar. Samarin ridică de pe față plasa neagră care-l apăra de insecte și păși în întîmpinarea conducătorului întregii expediții, Ciurilin, un om bine făcut și el, dar, spre deosebire de celălalt, îngrijit, proaspăt ras.

— Salut, tovarășe Ciurilin, rosti încet Samarin, ca răspuns la efuziunile șefului.

— Ai căzut cum nu se poate mai bine, chiar la ceai. Ei, ai ceva interesant?

— Avem ceva. Dar tare a fost greu… Am fost bolnav, am pierdut trei cai…

— Dar ce ai?

— Afurisită treabă: m-au mîncat muștele. Sînt numai o rană.

— Se vede că te-ai scărpinat!

— Cum dracu să nu mă scarpin? se burzului Samarin ca răspuns la dojana lui Ciurilin. Pielea mea nu-i tăbăcită ca a dumitale. Nici nu știu cum am să plec mai departe.

Ciurilin dădu dispoziție să li se împartă cîte puțin din prețioasa rezervă de alcool. Noii sosiți se așezaseră și ei în jurul focului. Pe dată se încinse o discuție însuflețită; oamenii, înseninați, întrerupîndu-se unul pe altul, își povesteau prin cîte trecuseră. Conducătorul expediției se așeză lingă geofizician, care după ce mîncă și bău ceai, își mai veni în fire; o oboseală plăcută îi cuprindea mădularele.

— Modest Afrikanovici, ard de nerăbdare să aflu noutățile!

Samarin îi satisfăcu curiozitatea. Străbătuse într-un unghi obtuz ținutul cuprins între rîul Djeromo și vîrful Viliucean. Pe drum măsuraseră de peste douăzeci de ori gravitația.

— Peste tot am găsit anomalii pozitive [19] Anomalie pozitivă — creștere locală a forței de atracție. (Nota red. ruse.) destul de mari — șaizeci, optzeci. Într-un loc însă, am făcut trei măsurători, una după alta, la distanțe mici, și am obținut… geofizicianul făcu o pauză.

— Nu mă tortura, Modest Afrikanovici! imploră Ciurilin.

Samarin zîmbi satisfăcut și reluă:

— …am obținut două sute…

— Oho-ho!

— Stai puțin: două sute șaptezeci și trei sute cinci!

— Unde? strigă în culmea tulburării conducătorul expediției.

— Amnunnaci… un platou jos și larg, mlăștinos, la răsărit de Moierokan…

— Moierokan! Ia te uită!

Taifasul din jurul focului conteni. După un timp noii sosiți se risipiră prin corturi, la culcare. Numai colaboratorii lui Ciurilin, care se odihniseră destul în cele patru zile de popas, rămaseră ca să tragă cu urechea la cele ce vorbeau șeful și geofizicianul. Într-un tîrziu, Ciurilin spuse acestuia, bătîndu-l pe umăr:

— Ei, te-am cam pisat, Modest Afrikanovici, iartă-mă. Du-te și te odihnește. Noi, ăștia de pe aici, ne-am cam îngrășat și nu ne culcăm înainte de miezul nopții.

Samarin se ridică în genunchi, cam fără chef, și își răsuci o ultimă țigară. Ciurilin se uită un timp cu luare-aminte la fața lui ostenită, umflată.

— Ce bine e să fii geofizician, Modest Afrikanovici! zise el deodată. Probleme precise, soluții clare… Ca la dumneata, de pildă.

— Ți-ai găsit pe cine să invidiezi!

Dar Ciurilin nu glumea.

— Trebuie să mă înțelegi: făceam o comparație între cercetările mele și ale dumitale. Puterea geofizicii e admirabilă! Sînt un fizician prost și un matematician și mai prost. Poate de-aceea, specialitatea dumitale, ca orice disciplină științifică pe care n-o cunosc, mi se pare mult mai importantă decît a mea. Iată, un singur aspect: montezi într-un punct dat aparatul lui Stückrat [20] Aparat pentru măsurarea celor mai mici variații ale gravitației. (Nota red. ruse.) . Înăuntru are două pendule scurte și grele, care se leagănă uniform, prevăzute cu oglinjoare care reflectă lumina unor becuri minuscule. Și asta e tot. Nu-ți rămîne decît să urmărești coincidența perioadelor de oscilație ale pendulului cu mersul ceasului astronomic — cu cronometrul. Desigur, conveni Ciurilin, înainte trebuie să verifici minuțios aparatul, să faci observații asupra aștrilor, ca să verifici ceasul. Dar, în genere, totul este genial de simplu! Pendulul oscilează, influențat fiind imperceptibil de creșterea sau descreșterea forței gravitației într-un anumit loc. Geofizicianul are, ca să zic așa, un paloș fermecat cu care despică invizibil straturile de roci pînă la cîțiva kilometri adîncime, un ochi cu care scrutează măruntaiele pămîntului.

Samarin aruncă în foc mucul de țigară, zîmbi, și ripostă:

— Eu, dimpotrivă, îmi dau seama limpede de toată neputința geofizicii, de nenumăratele probleme încă nerezolvate, de imperfecțiunea metodelor. Iar geologia dumitale mi se pare mai clară, o știință mai eficace, care dispune de incomparabil mai multe date… Dar, vorba dumitale, să mergem la culcare.