Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Savantul surîse, compuse repede textul telegramei pe care avea să i-o trimită lui Miriam, înștiințînd-o că pleacă a doua zi. Încrederea în viitor îl copleșea de bucurie. Nu, nu greșise, nu irosise în zadar ani de strădanii în lupta grea cu tainele naturii!

Directorul general dădu la o parte cu un gest de enervare scrumiera plină de mucuri și se uită încruntat la interlocutorul său.

Slab, pipernicit, cu țăcălie albă, acesta dispărea aproape cu totul într-un uriaș fotoliu de piele, strîngînd picioarele sub el. Ochii lui scînteiau îndărătul ochelarilor, trădînd o încăpățînare căreia nimic nu-i putea veni de hac.

— De trei ani stă expediția în Evenki, și nici un rezultat! se stropși directorul general.

— Cum, nici un rezultat? Dar kimberlitele [12] Kimberlit — rocă compactă, tufoasă, din categoria celor ultrabazice, adică conținînd mai puțin cuarț și mai mult fier și magneziu. (Nota red. ruse.) ?

— A, fiindcă veni vorba de kimberlite, știi dumneata că academicianul Cerneavski a pus concluzii negative? El nu recunoaște că această rocă ar fi kimberlit. Și, în definitiv, Serghei Iakovlevici, eu unul m-am lămurit. Regiunea este enormă și nu e studiată aproape de loc. Expediția costă mult, mai ales după ce i-ai adăugat și o echipă de cercetări gravimetrice [13] Cercetări gravimetrice — metodă de căutare a zăcămintelor, bazată pe modificarea forței de atracție a pămîntului, cauzată de prezența zăcămintelor. (Nota red. rom.) . Iar rezultate — ioc! Insist ca lucrările să înceteze! Institutul nostru are multe alte sarcini mai urgente de îndeplinit și nu ne putem permite luxul de a cheltui sume atît de mari pentru cercetări care nu dau nici un rezultat practic. Și cu asta basta…

Directorul general făcu o strîmbătură de nemulțumire și aruncă țigara. Directorul institutului, profesorul Ivașențev, se îndreptă brusc în fotoliu:

— Dumneata vrei să renunți la cercetări care ar aduce țării milioane — și nu numai economii, ci și venituri directe din export!

— Deocamdată nu ne-au adus decît ponoase. Dar de ce să ne mai pierdem timpul: ți-am spus că sînt lămurit. Hotărîrea mea este definitivă.

Și directorul general se ridică. În fața lui, profesorul părea un omuleț lipsit de apărare. Se ridică și el din fotoliu, fără o vorbă, și-și îndreptă ochelarii. Apoi bolborosi ceva neînțeles și întinse directorului general o piatră rotundă.

— Am mai văzut-o, i-o reteză acesta. Rîul Moiero, rîul Moiero! De trei ani numai asta aud! Și roca de grikvait [14] Grikvait — rocă formată dintr-un amestec de granat și olivin. Se găsește la mare adîncime în pămînt. (Nota red. rom.) mi-ai mai arătat-o de cîteva ori.

Profesorul se încovoie deasupra servietei, încercînd zadarnic să manevreze încuietoarea care refuza să i se supună.

Directorului general i se făcu milă de savant. Se apropie de el și-i spuse, de data asta blînd:

— Serghei Iakovlevici, trebuie să recunoști că am dreptate. Drept să-ți spun, nu înțeleg de ce perseverezi în chestia asta…

— E ușor să decizi imparțial cînd ceva ți-e indiferent, îl întrerupse Ivașențev, dar eu nu pot fi imparțial. Înțelege odată, că eu cred în asta din tot sufletul, cu toată ardoarea! Niște întinderi colosale, puțin studiate și greu accesibile — atîta tot stă între concluziile teoretice și demonstrația practică. Dumneata ai să spui, desigur, că asta e destul ca să renunți la un lucru. Știu, știu: banii statului și, mă rog, toate celelalte… Profesorul începu să se aprindă, deși directorului general nici prin gînd nu-i trecea să-l contrazică. Cunoști legea de fier a economiei? Ca să cîștigi un milion trebuie să cheltuiești 700 000! Or, noi ne așteptăm la sute de milioane…

Și zicînd acestea, Ivașențev se îndreptă spre ușă.

Directorul general îl urmări cu privirea, clătinînd din cap.

Întors la institut, profesorul Ivașențev spuse secretarului să-l cheme imediat la el pe șeful serviciului producției.

— Care sînt ultimele știri de la Ciurilin? întrebă profesorul cînd acesta intră în cabinet.

— Ultimele vești sînt de acum o lună, Serghei Iakovlevici.

— Știu asta. Între timp n-ai mai primit nimic?

— Nu, cel puțin pînă acum.

— Unde crezi dumneata că sînt în momentul de față?

— Ciurilin ne-a înștiințat cînd au ajuns la lacul Ciringda, la factorie. Au luat-o apoi la vale, pe Ciringda spre Hatanga, iar de acolo trebuiau să treacă masivul Moiero. Cred că au și ajuns acolo și poate că sînt aproape de baza culturală din Turinsk; cel puțin așa plănuiseră. Dar planu-i una și taigaua-i alta…

— Știu prea bine asta. Mulțumesc.

Rămînînd singur, profesorul Ivașențev se lăsă pe speteaza fotoliului și căzu pe gînduri. Cu ochii minții vedea harta uriașei regiuni dintre Enisei și Lena. Undeva, în inima ei, printre munții nu prea înalți, străbătuți de nenumărate rîuri și acoperiți de păduri mlăștinoase, pe unde arareori a călcat picior de om, se găsea expediția pe care o trimisese el, luîndu-se după… un vis. Profesorul scoase iarăși din servietă piatra pe care o arătase directorului general. Fărîma de rocă negricioasă era compactă și grea. Pe muchiile grăunțoase luceau puzderie cristale de pirop — granat roșu — și incluziuni de olivin, de un verde curat și proaspăt. Cristalele se distingeau limpede pe fondul mai deschis, verde-albăstrui, al masei de cromodiopsid [15] Cromodiopsid — crom cu diopsid (mineral transparent, lucios, dur, folosit în industria de bijuterii. (Nota red. rom.) . Ici-colo scînteiau fire de disten [16] Disten — minerale constituante ale rocilor bazice de adîncime (Nota red. rom.) , de culoarea albăstrelelor. Piatra îți lua ochii prin această îmbinare de culori pure. Profesorul întoarse eșantionul pe cealaltă parte, vopsită în email alb, și unde stătea scris: „Rîul Moiero, versantul sudic al munților Anaon, expediția Tolmaciov, 1915”.

Ivașențev oftă: „Și cînd te gîndești că e un grikvait tipic pentru Africa de sud! Totuși, nici în munții Anaon, nici în valea Moiero n-au putut găsi o urmă măcar de astfel de roci. Și nici anul ăsta n-au avut succes: Ciurilin nu dă nici un semn de viață. Visul nu s-a împlinit!”

Profesorul cîntări piatra în mînă, apoi o închise în ultimul sertar al biroului. Ridică cu hotărîre receptorul telefonului interior și zise:

— Expediați lui Ciurilin următoarea telegramă: „Lipsesc rezultatele, încetați cercetările, întoarceți-vă imediat”. Da, semnez chiar eu, altfel nu se va supune. Unde? La baza culturală din Turinsk. Desigur, prin radio, prin Dickson.

Furca telefonului țăcăni, punînd capăt convorbirii și în același timp tuturor speranțelor lui Ivașențev de a-și realiza vechiul vis. Își scoase ochelarii și-și duse palmele la ochi.

Ivașențev visase ca măcar la capătul zilelor sale să-i fie dat să studieze unele straturi adînci ale scoarței pămîntului, forînd cu sonde de mare profunzime. Dar chiar primii pași pe calea realizării acestui vis, pierdut prin codrii și mlaștinile podișului Siberiei Centrale, fuseseră zadarnici. Probabil că nu învățase nimic de la viață și în al șaselea deceniu ele existență rămăsese un visător incorigibil, care aspira la cercetări de prea mari proporții.

Undele de radio își luară zborul de la Moscova spre nord-est, peste tundrele din miazănoapte, peste întinderile reci ale Oceanului înghețat de Nord, și ajunseră pînă la pilonii înalți ai unui post de radio de pe o insulă pustie. După două ore, alt stol de unde zburau de aici spre sud, trecînd peste coama Bîrrang, peste mlaștinile Peasinei, peste păduri fără început și fără sfîrșit. La postul de radiotelegrafie din Turinsk aparatul prinse a țăcăni și undele se concretizară într-o frază scurtă, scrisă citeț pe un formular albastru.