Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Și geofizicianul plecă. În jurul focului se așternu tăcerea. Flăcările pîlpîiau sub bolta spuzită cu stele; crengile de bagulnik trosneau încetișor, țînțarii bîzîiau neostenit. Din vale venea, din cînd în cînd, zvon de tălăngi.

— Maxim Mihailovici, oare geofizica poate găsi cu ușurință ceea ce căutăm noi de atîta vreme? întrebă precaut un geolog tinerel.

Ciurilin zîmbi amar:

— Nu, nu la asta mă refeream cînd spuneam că geofizica are atîtea posibilități. Am să mă explic. Va să zică, noi căutăm diamante. Dar de ce le căutăm aici și nu în altă parte? Acum cinci ani, directorul nostru a fost primul care a observat neobișnuita asemănare dintre structura geologică a acestor meleaguri și a celor din Africa de sud. Podișul Siberiei centrale și cel din Africa de sud au o structură geologică ce seamănă uimitor de mult. Și acolo, și aici, au răzbătut la suprafață, prin gigantice erupții, rocile grele din adîncuri. Serghei Iakovlevici consideră că aceste erupții s-au produs simultan. În Africa de sud, gazele acumulate la adîncimi colosale au făcut explozie, rupînd straturile de roci și dînd naștere la o mulțime de hornuri strimte, care sînt filoanele diamantifere. Pe întinderile dintre Capul Bunei Speranțe și Congo se cunosc sute de asemenea filoane și nu încape îndoială că încă și mai multe au rămas ascunse sub nisipurile deșertului Kalahari. Sînt atîtea diamante, încît ar îndestula toată lumea. Dumneata știi cît de necesare sînt în industrie și în meseria noastră — în foraj. Marile societăți, însă, au cumpărat toate zăcămintele. Din zecile de filoane bogate se exploatează numai cinci, restul au fost împrejmuite cu rețele de sîrmă ghimpată, prin care trec curenți de înaltă tensiune, iar santinelele le păzesc ziua și noaptea. Înțelegi de ce: dacă ar fi exploatate toate zăcămintele, prețul diamantelor ar scădea brusc. În Uniunea Sovietică n-au fost descoperite deocamdată zăcăminte importante. Îți dai seama ce important ar fi să găsim asemenea filoane! Aici, totul seamănă uimitor de mult cu Africa de sud, numai diamante încă n-am găsit. Încolo — și platină, și fier, și nichel, și crom; acest platou al Siberiei centrale prezintă același tip de mineralizare. Serghei Iakovlevici a stabilit că regiunile din Africa de sud unde sînt filoane diamantifere se disting prin anomalii pozitive ale gravitației; gravitația este mai mare ca de obicei, din cauză că au ieșit la suprafață mase de roci grele și compacte — peridotite [21] Peridotite — roci eruptive de adîncime (ultrabazice) formate în special din olivin. (Nota red. ruse.) și grikvaite. Anomaliile ajung pînă la 120 unități. Aici, chiar în primul an de cînd folosim pendulul, am găsit anomalii de la 40 pînă la 100, iar acum… pînă la 300 unități. Asta înseamnă că avem de-a face cu straturi mari de roci grele. Din păcate, mai e mult pînă ne vom achita de misiunea noastră. Pendulul ne-a dezvăluit încă o trăsătură comună cu Africa de sud și, indirect, ne-a indicat regiunile unde am putea găsi zăcăminte de diamante. Zic „am putea”, căci tot atît de bine se poate să nu le găsim. În Africa de sud e ușor să le cauți: acolo sînt stepe uscate, aproape lipsite de straturi de vegetație, solul este puternic erodat. Știi doar că primele diamante au fost descoperite în rîuri. Cu totul alta e situația la noi: aici codrii de necuprins, mlaștinile, ghețurile eterne împiedică eroziunea. Solul este acoperit. Nu e de mirare că după trei ani de muncă nu sîntem mai avansați ca la început: o frîntură misterioasă de grikvait, dibuită prin prundurile rîului Moiero — iată tot ce avem! Această rocă — amestec de granit, olivin și diopsid — se întîlnește numai în filoanele diamantifere, sub formă de bucăți rotunjite în pămîntul albastru conținînd diamante. Dar degeaba am străbătut tot cursul superior al rîului Moiero, am scormonit o puzderie de izvoare și pîraie din bazinul lui…

În jurul tăciunilor se așternea treptat tăcerea. Cei ce urmăriseră discuția se împrăștiau unul după altul, pe la corturi. Ciurilin rămase cufundat în gînduri. Ultimele pîlpîiri ale focului aruncau reflexe purpurii pe fața lui uscată și brăzdată, ca a unui indian. În fața lui ședea, rezemat de un sac pentru bagaje, trăgînd molcom din lulea, Sultanoc, ajutorul lui, cu barbă creață și neagră ca de țigan.

Oiștea Ursei Mari își schimbă poziția pe bolta de catran: se apropia de miezul nopții.

„Pînă la terminarea campaniei de pe teren a rămas cam o lună, gîndea Ciurilin. Încă un itinerar scurt și, dacă iar ne întoarcem fără să fi făcut vreo scofală, mai mult ca sigur că lucrările vor fi sistate. În munții ăștia, cu păduri nesfîrșite, îți trebuie zeci de echipe și ani de cercetări. În orice caz, trebuie să prelungim cît mai mult expediția, s-o împărțim în grupuri mici, ca să cercetăm cît mai multe regiuni.”

Pe costișa dinspre miazăzi se rostogoliră niște pietricele. Șeful expediției și ajutorul lui ciuliră urechile. Zgomotul confuz creștea. După un timp apăru din întuneric în pîlpîirile focului un cîine cu urechile ciulite. În urma lui respira din greu un cerb de călărie. De foc se apropie un evenc cu un „palma” [22] cuțit greu, cu coadă lungă. (Nota red. ruse.) în mînă. Rezemîndu-se în acesta, sări sprinten de pe cerb, care se trînti îndată la pămînt. Fața rotundă a evencului era toată numai zîmbet. Întrebă care din ei doi era șeful expediției și întinse lui Ciurilin un plic cu o pecete uriașă de ceară roșie.

După ce mulțumi acelui sol neobișnuit, poftindu-l la masă și făgăduindu-i două pachete de ceai, Ciurilin ațîță focul, deschise plicul și despături hîrtia albastră, pe care o parcurse în grabă. Ochii i se făcură mici de tot și sclipiră răutăcios.

Sultanov, care îl urmărea cu încordare, întrebă cu jumătate de voce:

— Vești proaste, Maxim Mihailovici?

Drept răspuns, Ciurilin îi întinse hîrtia. Sultanov citi și se înecă din pricina unui fum tras prea adînc în piept. Un timp, nici unul nu scoase o vorbă. Într-un tîrziu, Sultanov, care rămăsese cu privirile ațintite peste flăcări, în beznă, șopti:

— Ce mai vorbă, totul s-a terminat…

— Asta o s-o vedem! șuieră Ciurilin. Numai să-ți ții gura, Arseni Pavlovici.

Șeful apucă telegrama și o azvîrli în foc. Apoi, se așeză din nou. Sultanov scoase un petic de hîrtie și începu să-l acopere cu socoteli. Vreascurile pregătite pentru dimineață se terminaseră cînd Ciurilin și Sultanov se ridicară de lîngă focul ce trăgea să moară.

Zorile de-abia mijeau, dar Ciurilin îi deșteptă pe toți. Două caravane porniră în direcții diferite. Prima, cu 28 cai. se răsfira ca un lanț lung printre molizi în valea Niukuorak, îndreptîndu-se, în cîntece și voioșie, spre sud, acasă. Cei patru rămași — Ciurilin, Sultanov, muncitorul Piotr și ghidul Nikolai — cu cinci cai care gemeau de încărcați ce erau, sloboziră două salve de adio, se mai uitară un timp în urma celor ce se întorceau acasă, apoi o luară și ei de pe deal la vale, pe clina dimpotrivă. Hăt-departe, dincolo de lanțurile de munți care încingeau zările, se deslușeau cedrii negri și padina cocoțată tocmai pe creștetul Liuliuktakan-ului…

Să străbați taigaua cu o caravană, să pornești în expediție prin ținuturile neumblate, să împlinești „petele albe” de pe hărțile geografice… ce poate fi mai romantic, cel puțin la prima vedere? Realitatea e însă mai prozaică. Numai organizarea nespus de minuțioasă, numai disciplina de fier sînt chezășia succesului unei asemenea acțiuni. Toate acestea exclud neprevăzutul: zi după zi se desfășoară munca ritmică grea și monotonă, calculată cu mult înainte, pe ore. Adesea, o zi se deosebește de alta prin numărul piedicilor biruite și prin numărul kilometrilor străbătuți. O expediție este întotdeauna plină de greutăți; în timpul ei simțurile zac în adormire, schimbările de peisaj lunecă pe alături, memoria le înregistrează mașinal. Numai în zilele mai ușoare sau la popasurile de seară și, mai cu seamă, după ce expediția s-a încheiat, răsar din amintire, șiruri-șiruri, toate cîte ochii au privit fără să vadă. Acest contact cu natura, care îmbogățește pe cercetător, îl face să uite repede toate cîte a pătimit, îl îmbie din nou, îl cheamă.