Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Veniseră zile de arșiță. Soarele așternea o pîclă grea, dogoritoare, peste bălți și smîrcuri. Mușchiul putregăit al bahnelor fumega, totul apărea tulbure. Bagulnikul împrăștia mirosu-i acru, aromat, de vin fermentat. Vipia nu înșela pe nimeni: simțurile, ascuțite de îndelungatul contact cu natura, ghiceau apropierea toamnei scurte, cum e obișnuit în Nord. Umbra-i abia simțită se așternea peste tot — pe cetina laricelor ce bătea în arămiu, pe ramurile plîngărețe ale mestecenilor și sorbiilor, pe pălăria ciupercilor de pe arbori, care-și pierduseră frăgezimea de catifea…

Țînțarii dispăruseră aproape cu totul. Muștele în schimb, adunate în nori suri-arămii, presimțindu-și parcă pieirea apropiată, își făceau de cap ca niciodată.

Mica expediție a lui Ciurilin străbătea de mult mlaștinile nețărmurite ale Horpicekanului.

În inima taigalei nimic nu se clintește. Totala nemișcare e apăsătoare. Vîntul, care gonește muscăria plictisitoare, este un oaspete pe cît de dorit, pe atît de rar. Atîta timp cît mergi, muscăria nu prezintă cine știe ce pericol. Roiește în urma călătorilor. Dar e de ajuns să te oprești ca să contempli peisajul, să-ți notezi vreo observație sau să ridici un cal care a lunecat și a căzut, ca norul de muște să te învăluie într-o clipă, să se lipească de fața-ți asudată, să-ți intre în ochi, în nări, în urechi, prin gulerul cămășii. Muscăria se strecoară și sub straie, devorează pielea de la brîu, la îndoiturile genunchilor și de pe glezne, aducîndu-i la desperare pe cei mai slabi de înger. De aceea, muscăria este un fel de „accelerator”, care grăbește ritmul activității la opririle întîmplătoare, reducîndu-le totodată la un minim. Numai în timpul unui popas mai îndelungat, care-ți îngăduie „să faci fum”, sau să te refugiezi sub cort, poți trece în revistă pe îndelete cele petrecute înainte.

Copitele cailor plescăiau și clefăiau în mușchiul ud; curelele și inelele samarelor și ale șeilor scîrțîiau. Mlaștina nețărmurită se pierdea într-o pîclă verzuie. Ici, colo, printre molizii rari și ofiliți, se înălțau trunchiurile strîmbe ale laricelor uscate. Tăcerea adîncă în care înainta expediția nu era tulburată decît din cînd în cînd de cîte o sudalmă îngăimată cu glas moale la adresa vreunui cal. Dar bieții cai, obișnuiți din timpul verii cu taigaua, își făceau conștiincios datoria. Cu capetele plecate, mergeau unul după altul, fără ca cineva să-i ducă de dîrlogi. Înaintea micii caravane pășea grăbit numai evencul Nikolai, cu încălțările-i moi, ude, cu un băț în mînă și arma la spinare, depărtînd într-un fel deosebit picioarele-i îndoite de la genunchi.

În urma tuturor mergea Sultanov, care făcea ridicările de teren. Pe carnețelul deschis picura sudoarea, se lipea muscăria, lăsînd pe pagini pete de sînge trandafiriu.

— Mai avem mult pînă la Horpicekan? puse Ciurilin ghidului obișnuita întrebare de fiece seară.

Noaptea rece îi obligă pe toți să se apropie cît mai mult de focul aprins pe un loc mai ridicat și uscat.

— Nu știe, ai noștri nu fost pe aici, răspunse evencul. Cred nu este departe de aici.

Ciurilin și Sultanov schimbară o privire.

— De douăzeci de zile ne învîrtim în jurul Amnunnaciului, mormăi cu jumătate voce Sultanov. Propriu-zis, Horpicekanul este ultimul rîu.

— Așa e, încuviință Ciurilin. Mai încolo, nici o piedică nu ne mai stă în cale. Amnunnaciul nu-i decît o mlaștină, un podiș jos și neted ca-n palmă. Dacă Horpicekanul nu ne dă nimic, n-o să avem încotro și o să ne întoarcem cu mîinile goale. Și așa riscăm să rămînem fără cai, să ne prindă iarna.

De-abia a doua zi ajunseră la misteriosul Horpicekan, un rîu care nu avea nimic deosebit, cu ape întunecate și repezi, ce se scurgeau pe o albie șerpuitoare. De pe malurile înalte atîrnau pînă aproape de șuvoaie smocuri de iarbă aspră și deasă. Deși lat numai de vreo trei metri, rîul era adînc.

Lemnul de salcie și de mălin ardea prost, focul fîsîia și scotea din belșug fum, gonind muscăria. De acest popas într-un loc neprimitor atîrna soarta lor. Dar ce le putea oferi un rîuleț mlăștinos și adînc, unde nu vedeau ieșind la suprafață roci primare? Nici măcar prundișul, care arăta compoziția rocilor de la izvoarele rîului, nu se zărea pe fundul vîscos, plin de mîl.

În seara aceea luna nu mai lumină smîrcurile întunecate; sosirea la Horpicekan coincidea cu schimbarea timpului. Stelele rare și palide apăreau și dispăreau, trădînd mișcarea unor nori nevăzuți. Pe la miezul nopții mlaștina neclintită prinse viață: se iscă vîntul. O ploaie rară începu să cadă.

Dimineața, ceața rece se ridică repede, prevestind furtuna. Fără soare, regiunea dezolantă era și mai ursuză, mlaștina arămie se făcuse cenușie, apele Horpicekanului erau negre ca smoala.

Sultanov lovi fundul cu o prăjină:

— O să fim nevoiți să ne băgăm în apă!

Găsiră un loc mai puțin adînc, unde prăjina, străbătînd terciul de lut, dădu peste pietre. Ciurilin se dezbrăcă primul și se aruncă în apa rece ca gheața.

— Iaca, trei pietre! strigă el ieșind la mal. Fug în cort să mă îmbrac, altfel mă mănîncă de viu muștele. Sparge-le, Arseni Pavlovici.

— Șist cărbunos și diabaz [23] Diabaz — rocă veche de adîncime, efuzivă (revărsată), analoagă cu lavele bazaltice. (Nota red. ruse.) , spuse după cîteva minute Sultanov, băgînd capul prin deschizătura cortului. Mereu aceeași poveste.

— Nu, nu pot părăsi un lucru început! ripostă Ciurilin, privindu-l pe Sultanov. O s-o luăm în sus pe Horpicekan pînă în inima podișului Amnunnaci. Am o presimțire: ori găsim aici ce căutăm, ori toată strădania noastră nu-i decît goană după o himeră… Hai să facem samarele, fără a pierde o clipă.

— Uf, ce plictiseală! zise înciudat Sultanov, în timp ce lega cortul făcut balot. Gîndește-te numai de cîte luni sîntem pe-aici! Seara — desfă toate, dimineața — strînge toate, și asta în fiecare zi…

Șase zile în șir, pe o ploaie ciobănească ce nu mai contenea, caravana a tot mers spre nord-est, pe unde nu mai fusese vreodată picior de om, nici măcar evencii pe timp de iarnă; mica expediție nu mai văzuse de mult un arbore tăiat. Vîrful masivului Horpicekan era ascuns în brădet mărunt și des. Înainte de a se afunda în desiș, Ciurilin aruncă o privire înapoi și desluși în urmă, destul de aproape, întregul drum pe care-l străbătuseră în ultimele două zile. În văzduhul ce se limpezea, se înălțau aburi tremurători, dînd întinderilor mlaștinii o înfățișare fantomatică.

Ciurilin și tovarășii lui observară doi elani mari, care străbăteau smîrcurile. Mergeau agale — nu simțiseră prezența omului. Picioarele lor lungi se mișcau fără grabă, dar pasul larg purta ușor și repede corpurile masive pe covorul de mușchi mustind de apă, în care piciorul omului se afunda. Elanul din față își ridică coarnele enorme, înălță botul și cuprinse, parcă cu o privire batjocoritoare, împărăția-i mlăștinoasă. Apoi animalele se făcură nevăzute după o perdea cenușie și neregulată de larice uscate.

— Ce necaz mi-e cînd îi văd! exclamă Sultanov. Cu picioare atît de lungi nu ți-e frică de mlaștină. Poți să faci cîte două sute de kilometri pe zi! și ajutorul își privi cu năduf picioarele îngreunate de niște cizme cît toate zilele.

Ciurilin izbucni în rîs, iar ghidul, deși nu pricepuse despre ce era vorba, zîmbi, cu gura pînă la urechi.