Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Se îndreptară agale spre puț. Deodată Sultanov se încleștă puternic de brațul lui Ciurilin.

— Maxim Mihailovici, pămînt galben!

În vîrful movilei de rocă scoasă din puț zăceau bucăți de argilă grăunțoasă și totodată compactă, galbenă-roșcată. Ciurilin ridică degrabă piatra pe care o spărsese noaptea. Roca era grea, grasă, de un negru albăstrui. Stratul exterior al pietrei era moale și mai deschis la culoare — cenușiu-albăstrui.

— Apă, Arseni Pavlovici, dă-mi apă multă! șuieră Ciurilin. Să scoatem din puțul inundat. Varsă ceaiul, la naiba! Mai trebuie o găleată. Spală roca galbenă în cuvetă; eu mă ocup de piatra spartă.

— Oare… dădu să spună Sultanov.

— Răbdare! îl întrerupse șeful.

Fără grabă, ca și cînd n-ar fi fost de loc tulburat, Ciurilin se apucă să spele toate bucățile de rocă neagră scoase din puț, îndepărtînd pojghița sfărîmicioasă și noroiul.

Geologii se cufundară în treaba lor, uitînd de orice altceva. Deodată Ciurilin dădu un țipăt și scoase în grabă din buzunarul de la piept o lupă pliantă. Sultanov aruncă cuveta și veni în fugă lîngă el. Pe fundul negru-albăstrui al unei frînturi de rocă, distinse, aproape lipite, trei cristale transparente, mari cît un bob de mazăre. Suprafețele lor triunghiulare nu erau netede de tot, totuși străluceau puternic. Fiecare cristal era alcătuit din două piramide tetraedre, lipite prin bazele lor. Geologii nu-și puteau lua ochii de la aceste cristale. În tăcerea adîncă a pădurii se auzea limpede respirația întretăiată a oamenilor.

— Diamante, diamante! de-abia putu articula Sultanov, căci gîtlejul îi era strîns de un spasm.

— Da, sînt octaedri tipici, la fel cu cei din Africa de sud, rosti rar Ciurilin. Perfect transparenți, deși nu sînt albăstrui. Ca să folosim nomenclatura de acolo — sortul doi din clasa superioară; așa-numita prima clasă de Cap. Asta-i tot, Arseni Pavlovici, misiunea noastră s-a terminat. Datorită dumitale… Ciurilin nu putu termina; apucă în schimb mîna plină de argilă a lui Sultanov și o strînse tare.

Acesta se lăsă istovit pe bagulnikul bătătorit și stropit cu noroi.

— Va să zică, această argilă este acel „yellow-ground” — pămînt galben — din minele sud-africane, vorbi mai departe Ciurilin, care constituie acoperămîntul superior și, în plus, întotdeauna îmbogățit cu diamante ale unui filon diamantifer. Cîțiva metri mai jos se găsește „blue-ground” — pămîntul albastru — ăsta negru de aici, ale cărui bucăți le-am găsit în pămîntul galben. E o rocă de kimberlit, mai puțin alterată, mai puțin oxidată. Iar măgura noastră, acoperită de brădet, conturează fără doar și poate marginile filonului diamantifer. Adeseori aceste măguri sînt de mare ajutor în Africa de sud pentru prospectarea zăcămintelor de diamante, fiindcă indică partea superioară, lărgită, a filonului, care iese la suprafață, dar care mai este acoperit de sol. Și ține minte, dragul meu Arseni Pavlovici, crezul căutătorilor africani de diamante: acolo unde e un filon, caută și vei mai găsi și altele. Niciodată nu sînt stinghere! Acum, să spălăm pămîntul galben pe care l-am scos, să luăm cu grijă probele. Ca să le putem căra cu noi, va trebui să renunțăm la o parte din alimente. Să facem un punct de reper — un stîlp marcat — și pe urmă, o dată cu zorile să ne luăm tălpășița. Acum, viețile noastre sînt extrem de valoroase!

Sultanov scutură pentru ultima oară cuveta și vărsă pe o coală de hîrtie curată tot ce rămăsese după spălarea unei tone de pămînt galben: o mulțime de cristale mici — alungite, prismatice, poligonale, roșii, cafenii, negre, albastre, verzi. Erau mineralele care însoțeau întotdeauna diamantele: ilmenitul, piroxenul, olivinul și alte minerale stabile. Iar printre ele, aidoma unor bucățele de sticlă, dar incomparabil mai strălucitoare, licăreau mici diamante: unele transparente, albe, trandafirii sau verzui, altele acoperite de o pojghiță brună și zgrunțuroasă.

— Iată, octaedri, iată și rombododecaedri, și Ciurilin separă cu un bețișor de chibrit un cristal de culoarea smaraldului, cu douăsprezece fețe. Acest tip de diamant se distinge prin duritatea-i deosebită. În Africa, diamantele de felul acesta se întîlnesc îndeosebi în filoanele numite „Foorsped”. Ăsta e un bort, continuă el, arătînd cu chibritul un grăunte rotunjit, de culoare neagră, un ciorchine de cristale diamantine foarte mici. Am măsurat diamantul măgurei noastre, și pot să spun că filonul diamantifer descoperit de noi nu este dintre cele mici — are cel puțin un sfert de kilometru în diametru. E drept că în Africa de sud se găsesc filoane și mai mari, cum ar fi de pildă filonul Dewtoitspar, al cărui diametru este de aproape șase sute de metri. Ăsta nu mai e filon, ci un adevărat crater de vulcan.

Sultanov privea îngîndurat măgura. Încerca să urmărească cu ochii minții acest filon uriaș, care se împlînta aproape vertical pînă la o adîncime de mulți kilometri, plin cu prețioasa rocă neagră-albăstruie — cu diamante. Și cînd te gîndești că această comoară zace sub o depresiune mlăștinoasă, neprimitoare, unde mușchiul și mîzga abia acoperă pavăza de pămînt veșnic înghețat…

Ciurilin rămase și el un timp pe gînduri. Apoi vărsă într-o pungă diamantele, etichetă bucățelele de rocă, înveli cu grijă probele și începu să schițeze amănunțit planul zăcămîntului. Toate astea le făcea fără nici o însuflețire, de parcă acum, cînd își atinsese în sfîrșit țelul, năzuințele ce-l stăpîneau mai înainte s-ar fi topit ca prin farmec. Realitatea era, desigur, alta: avea acum dreptul să se simtă obosit…

Sultanov ciopli dintr-un trunchi un stîlp și, înroșind la foc tîrnăcopul, arse pe el cîteva litere și cifre. Curînd reperul fu gata — un molid înalt, cu ramurile retezate și cu o traversă în vîrf.

Drumul peste munți era greu, trebuiau să străbată o mulțime de trecători, urcînd și coborînd de vreo cincisprezece ori pe zi. Geologii mergeau mașinal, fără să schimbe o vorbă, fără măcar să gîndească. Rațiile infime de hrană nu le îngăduiau să-și refacă forțele, pe care le consumau din belșug. Porneau la drum o dată cu primele raze ale soarelui și poposeau tîrziu după miezul nopții. Cetina îngălbenită a laricelor se scuturase, pădurea mustea de apa ploii ce nu mai contenea. Pufoaicele geologilor se îmbibau repede și seara fumegau îndelung lîngă focul puternic, pentru ca a doua zi dimineața umezeala să le pătrundă din nou de la primele ore. Pămîntul refuza să mai absoarbă apa, care acum acoperea pe sfert movilițele înalte. Un pas greșit printre ele și geologii se afundau pînă la brîu în ea. O pojghiță subțire de gheață trosnea sub cizmele chiftind și ele de apă. Tot drumul nu întîlniră nici urmă de vînat — munții păreau pustii; arma le apăsa umerii ca o povară inutilă.

Dimineața celei de-a patra zile îi găsi pe Ciurilin și Sultanov cățărîndu-se pe un prăvălac. De pe coamă apăru în fața călătorilor, prin negurile de un cenușiu roșcat ce se destrămau treptat, o costișă în pantă dulce, lată, din grohotiș 1 și blocuri de piatră mari, colțuroase, în depărtare mijea, ca un perete siniliu acoperit cu pete de rugină, versantul opus al văii unei ape largi.

— Iată și rîul Moiero! strigă Ciurilin, după care se așeză pe un bolovan și începu să-și întoarcă pe dos buzunarele în căutarea ultimelor fire de mahorcă. Cum au putut trece pe aici cu caii? Ultima trecătoare e tocmai colo. În vîrf, mai încolo nu văd nimic.