Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

Era prin 1929. Studiam vechile mine de cupru de lîngă Orenburg, care se numește astăzi Cikalov. Acolo se exploatau de mii de ani minereuri de cupru, iar minele săpate de mîna omului în măruntaiele pămîntului se întindeau pînă hăt, departe, ca un labirint nespus de încurcat. Minele acelea fuseseră de mult părăsite; din construcțiile de la suprafață nu mai rămăsese nici urmă. Pe șes, pe pantele și în vîrful dealurilor scunde, cît vezi cu ochii, numai halde și iar halde, verzi ca smaraldul și azurii ca cerul — mari grămezi de minereu rebutat — străjuind gurile largi ale străvechilor mine, astupate și ici, colo surpate. Pe alocuri haldele și gurile minelor acopereau cîte-un cîmp întreg, pe vreo cîțiva kilometri pătrați. Acolo, pămîntul e cum zic țăranii „vătămat”, nu e bun de arat, și s-a acoperit cu colilie sau pelin, iar la gurile minelor au crescut crînguri de vișini. Chiar și-n toiul verii, cînd de jur împrejur totu-i pîrjolit și stepa arămie zace amorțită în pîcla alburie a zădufului, colinele și resturile vechilor lucrări miniere sînt înveșmîntate-n flori, care, împreună cu gurguiele haldelor, cu frunzarul întunecat al vișinilor și valurile aurii de colilie, alcătuiesc o ciudată și frumoasă îmbinare de tonuri dulci. Aceste coclauri, ca niște acuarele zugrăvite de pictori iscusiți, sînt ostroave mititele de stepă în șesul cu grîne, arămiu, dogorîtor.

Aici, odihna e dulce după un drum monoton prin praf și vipie. Vîntul leagănă colilia, cîntă prin tufișuri și te-mbie să-ți porți gîndurile spre alte vremi, de mult apuse, cînd prin paraginile acestea viața clocotea din plin. Hăuleau băietanii mînînd caii la mașinile de extracție, pocneau capacele de la gura puțurilor, scrîșneau vîrtejurile, huruiau roabele femeilor de la sortarea manuală a minereului, le turuia gura ca o moară. Oamenii ăștia dorm de mult somnul drepților, dar în inima pămîntului, în tăcere și-n bezna de nepătruns, a rămas ca mărturie a trudei lor puzderia de galerii subterane. Eu unul am izbutit să pătrund în multe, vechi și mucezite. Două luni și jumătate le-am colindat, cîteodată cu vreun ajutor, dar mai des de unul singur — ajutoarelor le era teamă de locurile periculoase — ca să fac cartări subterane, să prospectez rezervele de minereuri rămase și să iau probe. Pe unde am fost eu, rocile erau uscate, uimitor de stabile și am văzut multe excavații de care veacurile nu se atinseseră nici atîtica.

Căci, trebuie să vă spun, toate planurile, arhiva, hărțile și datele despre aceste mine de cupru din Orenburg rămase din secolul al optsprezecelea pieriseră în timpul războiului civil. Din pricina asta, a trebuit să descopăr din nou sistemele vechilor galerii, cutreierîndu-le la întîmplare, ca pe o țară necunoscută.

Cercetările mă captivau și mi se întîmpla să nu ies cîte două zile în șir la suprafață, numai ca să descurc cît mai repede vreun sistem de excavație. Bezna și tăcerea din labirintul galeriilor direcționale [50] Galerie direcțională — Galerie orizontală lunga, care duce de la puț spre stratul de minereu. (N. red. rom.) și al transversalelor [51] Transversale — galerii orizontale scurte, perpendiculare pe galeriile direcționale. (N. red. rom.) care șerpuiau în toate direcțiile, rampele puțurilor părăsite, atîrnînd la înălțimi spăimîntătoare deasupra capului — în toate astea găseam un farmec ciudat, deosebit. Stropii de apă cădeau cu regularitatea unui mecanism de ornic în umedele galerii de comunicație, ici-colo auzeam abia șușotind apa care se scurgea din orizonturile superioare în cele inferioare.

Deși aveam la mine doar carnețelul, felinarul, busola, de-abia izbuteam să mă strecor prin galeriile înguste de comunicație sau prin cele transversale, neregulate, în steril, care legau un sistem de lucrări cu altul. Cîteodată trecerile în care năvălise nisipul cărat de apele de la suprafață erau atît de scunde, încît trebuia să mă ghemuiesc și să mă tîrăsc pe burtă. Mergi un timp, așa de-a bușilea și deodată îți vine să răsufli din tot pieptul, dar de cum te încumeți, simți cu groază că deasupră-ți atîrnă atîtea sute de mii de tone de roci, care apasă cu o putere de neînchipuit.

Ehei, dar cît de pasionant e să dezlegi metoda de prospectare a unei aglomerări de minereu, folosită de bătrînii meșteri, să urmărești săpăturile și să le afli vîrsta, cînd a celor regulat tăiate și netezite cu tîrnăcoapele dăinuind de pe la mijlocul veacului trecut, cînd a celor mai noi, largi și drepte, dar cu pereții sfîrtecați de explozii! Mult mai ciudate și mai interesante sînt, însă, galeriile scunde de comunicație, care urmăresc liniile capricioase ale vreunei vîne de minereu și care datează din secolul XVIII, ori puțurile netede și foarte înguste, ori planurile înclinate din vremurile străvechi.

Pîlpîirile felinarului smulg, din bezna de nepătruns ba un perete drept, mușcat peste tot de tîrnăcoape, ba stîlpul ursuz și înnegrit de veacuri al vreunui eșafodaj vechi, rămas printr-o minune în picioare, ba cîte un morman de bolovani prăvăliți din tavan, ba zidăria dreaptă a unei galerii.

Ce curioase sînt enormele trunchiuri negre de arbori fosili, în care vezi uneori pînă și cioturi! Uriașii pădurilor demult dispărute, deveniți fier și siliciu, zac de-a curmezișul galeriilor, și nu o dată galeriile trebuie să-i ocolească pe deasupra, sau pe dedesubt, căci nimeni n-a putut străpunge corpul lor mai tare ca fierul.

Cîte n-am văzut eu hoinărind în vara aceea prin măruntaiele pămîntului! Nu vă istorisesc decît o mică parte, ca să pricepeți mai bine cele ce s-au întîmplat apoi.

Locuiam în orășelul Gornîi, așezat în valea adîncă a unui rîu nu prea mare care-și purta apele printre coline înalte. În acest orășel își ducea bătrînețele ultimul meșter de la minele cele vechi, Kornil Polenov, care avea 90 de ani, dar era încă voinic ca un stejar. Pe vremuri fusese iobag la proprietarii minelor, conții Pașkov. Bătrînul meșter locuia într-o căsuță, peste drum de locuința mea. Mai în fiecare seară ședea pe prispa casei și se uita țintă la povîrnișul cu halde ce se înălța în față.

De cum mă apucasem de treabă îl și descususem pe bătrîn în privința diferitelor mine, pe care le cunoștea și le ținea minte admirabil. Băgasem însă de seamă că bătrînul îmi ascundea ceva, pe motiv că memoria îi slăbise de bătrînețe. Am tot încercat să-l conving să-mi istorisească tot, căci doar minele trebuiau repuse în exploatare. Cu cît aș fi strîns mai multe date despre rezerva de minereuri, cu atît mai repede și mai sigur avea să fie reluată munca demult părăsită.

Degeaba. Meșterul tăcea mai departe în legea lui, și numai în fundul ochilor licărea o luminiță hîtră. Într-o bună zi, mi-a spus: „Ehei, cîți ingineri au venit pe aici, au iscodit și-au însemnat, au făgăduit cîte în lună și în soare, ba chiar că o să mă facă șeful lucrărilor. Am îndrugat multe și mărunte, dar cîți ani n-au mai trecut de atunci — vin, se uită, iar lucrurile tot pe loc rămîn. Și nimeni din cei veniți nici n-a coborît în vreo mină — cică-i murdărie, umezeală, bă pe deasupra și periculos. Îi știu eu!” Apoi bătrînul tăcu, netezindu-și cu gravitate barba impunătoare.

Pricepui: Polenov tăinuia în adîncul sufletului o mare pică pe geologii grăbiți și superficiali, care se perindaseră pe acolo și care în loc să cerceteze cu adevărat, se mulțumiseră să pună întrebări și să încerce a stoarce de la bătrîn informații, în schimbul unor promisiuni copilărești. Desigur, nu l-am mai ispitit cu întrebări, cu atît mai mult cu cît muncitorii mei spuneau despre meșter: „Bătrînu-i ca un stei de piatră, cînd s-a îndîrjit, nu-i mai poți stoarce o vorbuliță”.