Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Pricep Kornilîci. Douăzeci și patru de arșini — un fleac!

Scosei funia ce o luasem, făcui un laț în jurul grinzii solide aduse de mine și trecui prin laț funia pusă în două ca să cobor, cum spun alpiniștii, „à la Dülfer”.

În vreme ce mă pregăteam să cobor, Polenov se așezase pe sac la marginea puțului, și-mi spunea ce am de făcut pe drumul care mă aștepta. Trebuia să pătrund în uriașele excavații ale celei mai adînci mine din regiune — mina Șcerbakov.

— Dă-mi o bucată de hîrtie să-ți fac o schiță — spuse bătrînul.

Apropiindu-ne capetele de felinar, la marginea gurii negre a vechiului puț, ne sfătuirăm ca doi conspiratori, cu jumătate de voce. În jurul nostru — tăcere și întuneric. Ne obișnuisem într-atît cu ele, încît atunci cînd undeva, la capătul galeriei de legătură pe care o străbătusem auzirăm un zgomot ușor, ni se păru asurzitor. Mă întorsei brusc și era cît pe ce să răstorn felinarul; meșterul se săltă și el puțin, sprijinindu-se cu mîinile în nisip. Cu gîtul întins cerca să străpungă cu ochii bezna în care era cufundată cealaltă extremitate a galeriei. Parcă ar fi foșnit o bucată mare de hîrtie pe care o strîngi ghem. Iar zgomotul crescu, deveni vuiet înăbușit și se termină printr-o izbitură înfundată. După cîteva clipe un val de aer trecu șuierînd prin galerie, ajunse pînă la noi și stinse felinarul și lumînarea. Apoi tăcerea se așternu din nou iar bezna catifelată înghiți iarăși străfundurile pămîntului. Dîndu-mi seama ce se întîmplase, căutai de zor chibriturile în buzunar.

— Ce zici, Kornilîci? — întrebai eu pe meșter și vocea-mi suna răgușită, nesigură.

Aprinsei lumînarea. Bătrînul avea o înfățișare aspră, dar calmă. Numai sprîncenele încruntate și buzele strînse trădau îngrijorare din pricina primejdiei ce ne amenința.

— Totdeauna… minele astea părăsite — dar nu-și termină vorba, se ridică brusc și aprinse a doua lumînare. Să mergem, Vasilîci, să vedem ce e… Dar cu băgare de seamă.

Ne întorserăm și ne afundarăm în galeria pe care deabia o străbătusem. În scurt timp picioarele noastre se cufundară într-un strat gros de nisip moale care acoperea solul. Mă uitai din nou la Polenov, și bătrînul dete din cap. Stratul de nisip se îngroșa mereu și în el apărură bolovani mari de piatră. Ne îndoiam mai mult din șale, înaintînd mereu pînă ce ne împiedecarăm de un morman de nisip și bolovani care astupau în întregime galeria direcțională.

Era cît se poate de limpede: în mina cea mare și părăsită se produsese o surpare. Sute de tone de pămînt prăbușite tăiaseră dramul de întoarcere… Eram la marginea unui sistem uriaș de galerii subterane, răspîndite pe o suprafață de mai mulți kilometri pătrați, care se pierdeau în inima platoului. Cu cît am fi înaintat, minele ar fi devenit din ce în ce mai adînci, surpăturile mai dese.

Chiar dacă unele puțuri n-ar fi fost astupate, cine putea ieși prin ele la lumină, de la o sută de metri adîncime? Senzația primejdiei de moarte, care pusese stăpînire pe mine în clipa cînd auzisem pămîntul surpîndu-se, nu mă părăsea. Prin minte îmi treceau în goană tot felul de gînduri despre viață, muncă, despre cei dragi, despre lumea minunată, plină de soare pe care n-am s-o mai văd niciodată… Aprinsei o țigară și trăsei din ea cu nesaț. În aerul umed și rece fumul se așternea pe jos. Îmi revenii însă și mă întorsei spre Polenov. Posomorit, dar calm, mă urmărea tăcut cu privirea.

— Ce facem Kornilîci? — îl întrebai eu, cît mai nepăsător cu putință.

— Apăsarea de sus a fost puternică; pesemne că tot coșul de pămînt s-a prăbușit — zise înciudat Polenov. L-am dezghiocat cînd săpam la înaintare. Trebuie că se mai ținea într-un fir de păr. Nu-i nimic de făcut, n-are rost să săpăm, o să se surpe iarăși… Hai înapoi la puț. De ce să ne mai pierdem vremea aici.

Fără o vorbă mă luai după bătrîn. Calmul lui mă uimea, deși îmi închipuiam că în îndelungata și trudita-i viață, văzuse multe și că nu o dată trecuse prin mari primejdii.

Nu știu cît timp am zăbovit în tăcere la marginea puțului — bătrînul cufundat în gînduri, iar eu trăgînd nervos din țigară. Tresării fără voie cînd Polenov curmă pe neașteptate tăcerea.

— Ei, Vasilîci, se vede treaba că o să mă tîrăsc cu tine. Nu mi-e teamă de moarte, un an mai curînd sau mai tîrziu — totuna-i; dumneata, încă n-ai chef și nici dreptul, ne ești de folos. Cîte lumînări ai luat?

— Trei pachete întregi — răspunsei eu.

— Bun! Asta o să ne ajungă! Dar ca să fim mai siguri, cum coborîm, stinge a doua lumînare. Drumu-i lung… Oare ai să mă poți cdborî? Sînt cam greu, — și pe fața aspră a bătrînului trecu un zîmbet abia vizibil.

— Am să te cobor, Kornilîci, fii liniștit, — îl liniștii eu. Dar cum o să ieșim din adîncurile minei Rojdestvenski sau Șcerbakov? Aici, poate ca totuși ne-ar găsi…

— Cine naiba să ne găsească? — se oțărî bătrînul. Cine o să caute un ac în stepă! Și pe urmă, n-am spus nimănui încotro mergem. Uite ce trebuie să facem: mergem pînă la Staro-Ordînsk — ăsta-i drum sigur; de la Gornîi cred că sînt vreo șase kilometri, în schimb galeriile vechi sînt uscate. Iar mai încolo era un drum care ducea la lumină, pe Andreevski Deviatîi; Andrei Șavrin a fost primul care a trecut pe acolo. El a descoperit-o, pe urmă ortacii dădură numele lui galeriei aceleia de ramificație. În afară de Andrei, de mine și de încă unul, nimeni n-a mai călcat pe acolo; asta a fost acum șaptezeci de ani. Ei hai, pregătește-te: mai întîi ai să mă cobori pe mine, apoi vii și dumneata. Pe urmă să tragi funia, o să ne mai fie de folos.

După cîteva minute, Polenov atîrna în puțul negru al minei. Dădeam drumul încet funiei de sub picior și vedeam cum felinarul prins de pieptul bătrînului cobora tot mai jos.

— Stai! — vui de jos vocea meșterului. Ba nu, mai dă drumul la un arșin!

Răsucii cu iuțeală funia peste grindă și-l văzui pe meșter cum se sprijină cu picioarele de pereții puțului, apoi se bălăbănește încoa și-ncolo de vreo două ori și dispare. O urmă de lumină abia vizibilă licărea undeva jos, pe peretele opus al puțului. Apoi funia scăpată de greutate slăbi. Coborîi mai întîi sacul, apoi îmi dădui și eu drumul ajutîndu-mă cu picioarele ca să mă țin la distanță de pereții puțului, pînă cînd ajunsei la nivelul rampei orizontului mijlociu. Departe jos, în orizontul de dedesubt, apa, în care cădea pietriș, plescăia. Îl imitai pe meșter: îmi făcui de două ori vînt și sării în galeria direcțională unde pîlpîia felinarul. Bătrînul se rezemase de un strat de gresie și răsufla din greu. Coborîrea de adineauri îl epuizase. Fără grabă, desprinsei și înfășurai funia, îmi pusei rucsacul, pregătii busola și în sfîrșit aprinsei o țigară, ca să-l mai las pe bătrîn să se odihnească. Galeria direcțională, spre deosebire de celelalte, era destul de lată și înaltă. Pornirăm Ia drum fără a ne mai îndoi din șale, pe o cale lungă în adîncurile pămîntului, lipsiți de orișice posibilitate de întoarcere. Aveam toată încrederea în bătrîn. De buna seamă că labirintul încîlcit al lucrărilor miniere de diferite vîrste se apropia undeva de suprafață. Trebuia numai cunoscută în toate amănuntele amplasarea vechilor mine — și eram salvați. Or, Polenov era ultimul din bătrînii meșteri mineri de odinioară care o cunoștea. Drumul era lung și obositor. Lăsarăm în urmă fără cine știe ce greutate galeriile mari și regulate ale minei Alexandrov, ne. tîrîrăm apoi mult timp pe brînci prin lucrări vechi de două secole, scunde și în parte surpate, pînă ce ajunserăm în sfîrșit într-o galerie direcțională lungă din fosta concesiune engleză. După ce o străbăturăm, ne trezirăm într-un sistem de încăperi mari, pe locul unor cuiburi neglijabile de minereu extrase pe de-a întregul, unde trebuia să găsim o galerie transversală care unea aceste lucrări cu mina învecinată — Șcerbakov; mina Șcerbakov se găsea la circa patru kilometri depărtare de orășelul Gornîi, măsurați la suprafață. Pe sub pămînt însă, străbătusem un drum mult mai lung care-l sleise cu totul de puteri pe bătrîn. Am întins pe vatra umedă a încăperii scurta mea de piele și într-o tăcere apăsătoare, bătrînul se lăsă pe ea. Totuși după ce mîncarăm și-i dădui o bucată de ciocolată și o înghițitură zdravănă de coniac, Polenov se învioră. Mă hotărîi să nu-l zoresc, aprinsei încă o lumînare și mă așezai comod pe rucsac, fumînd și privind în juru-mi. Tavanul de-abia se zărea, cenușiu, în lumina slabă; pereții din plăci de marnă mineralizată albăstruie, neregulați, tăiați în trepte, erau brăzdați de pete negre — urmele carbonizate ale vegetației preistorice. Aici era mai umed decît în galeriile ce străbăteau straturile de gresie, iar liniștea adîncă era turburată de căderea ritmică, sonoră, a picăturilor de apă. Pe alocuri fîșii negre de intercalații, îmbogățite de chalcozină [57] Chalcozină — minereu de cupru. IN. red. rom.) și „negrul de fum” al vegetației fosile carbonizate conturau puternic rocile stîlpilor de siguranță. Alte proeminențe ale pereților erau brăzdate de fîșiile verzi și albastre ale zonelor de oxidare a stratului de minereu.