Ivan Efremov - Umbra dinosaurului

— Trage bine, Kornilîci, — rupsei eu tăcerea. — Probabil că galeriile de ieșire sînt pe undeva pe-aproape.

— De, sînt aproape, dar nu pentru noi. Știi încotro trage? Spre puțul cel mare din Pokrovski, de unde scot apă cei din cătunul de pe deal. Orizontul al doilea al minei e cam în dreptul ăstuia de aici, pe vremuri era între ele o galerie de legătură, dar n-o să putem ajunge la ea. S-a surpat peste tot, iar pe jos e inundat. Nu, drumul nostru merge acum spre dreapta, spre ramificația din Verhotorsk, sau cum se numește acum, Measnikovski-Novîi. Hai, ușurel să ne tîrîm, mi-am mai tras sufletul…

Deschizătura, cu toată înfățișarea ei sinistră, se dovedi i fi relativ ușor de trecut. Am pătruns într-o hrubă îngustă, iar apoi în niște galerii mari și regulate, după care, prin cîteva suitori strîmte, mai urcarăm vreo doisprezece metri. Apoi am găsit alte galerii de circulație, joase, neregulate și întortocheate. Am mers mereu spre sud-est, pînă ce am intrat într-o galerie largă și înaltă.

— Iaca și Staro-Ordînsk! — se înveseli meșterul. - E o galerie de coastă, ca un inel, din care pornesc culoare transversale în minereu, spre inima minei, ca spițele de la roată. La mijloc este o cameră mare — acolo avem treabă… Uite-o transversală. Hai în ea…

Crăpătura scundă a intrării se căsca neagră în stînga, lingă talpa galeriei. Iar trebui să ne tîrîm în patru labe prin galeria îngustă și puțin înclinată în sus, tot timpul resimțind o durere ascuțită în genunchii obosiți.

Deodată galeria transversală din minereu se termină și ne trezirăm într-o încăpere enormă, aproape rotundă. Oricît ridicai felinarul, nu reușeai să vezi tavanul, și deabia după ce am aprins și lumînările, l-am zărit la o înălțime de mai bine de zece metri, brăzdat de făgașe. Grinzile negre, enorme, ale armăturii de stîlpi, se înșirau în colonadă, rezemînd cu vîrfurile lor ce se pierdeau în întuneric, treptele laterale, piezișe, dintre tavan și pereții camerei. Vatra era netedă și curată. La ieșirea din galerie zăceau grămezi înalte de minereu sărac, părăsit în lucrarea minieră.

— Nemaipomenit! — exclamai eu entuziasmat, privind fără să mă satur de jur împrejur. — Cum a rezistat acolo, sus, armătura timp de un veac? Nu înțeleg!

— Nu-i mare lucru. Înainte, armătura se făcea din stejar. A rămas întreagă că nu era apăsată. Cearcă un stîlp — ai să te dumirești, îndată.

Mă apropiai de primul, negru de tot și-l împunsei cu degetul. Degetul pătrunse ca în unt. Unt moale, negru și umed — dar în adîncime simții lemn tare. Uitîndu-mă cu atenție constatai că lemnul căpătase pe alocuri o culoare sinilie sau verde — asta însemna că se impregnase în întregime cu săruri de cupru.

Poposirăm lîngă stivele de minereu. Ceasul arăta patru dimineața: de 21 de ore eram în măruntaiele Pămîntului. Oboseala se făcea simțită.

— Mai e mult, Kornilîci? — întrebai eu, în timp ce scoteam merindele.

— O nimica toată. Ieșim îndată în Cebenki și, prin galeria de coastă, în rîpa din Ordînsk, în crîngul de deasupra izvorului.

— Departe am mai ajuns! Ai pățit-o Kornilîci!

— Nu credeam că înainte de a închide ochii am să mai trec pe aici. După Șavrin, am fost încă o dată cu fiu-meu, acum vreo cincizeci de ani…

— Uite ce: cît ne ospătăm și ne odihnim, spune-mi mai departe ce i s-a întîmplat lui Andrei, — îl îmbiai eu.

— A mai rămas ceva de băut? — se interesă bătrînul. Sînt cam trudit. Ciocolata-i bună: cum mănînci, cum te înviorezi. Pe vremuri n-o prea vedeam…

Mîncă pe tăcute și numai după ce se ospătă bine reluă firul povestirii:

— Bine, ascultă ce-a fost mai departe… Vra să zică, Andriușka zăcea în hambar, legat burduf, iar noi încă nu știam nimic… Ori îl legaseră prost, ori se-nfuriase din cale afară, oricum Andrei izbuti să-și dea legăturile jos. Isteț mai era! Și-a dezmorțit nițel oasele și apoi s-a urcat pe o grindă groasă de deasupra ușii și a-nceput să urle ca din gură de șarpe! Straja s-a speriat și a chemat ajutor. Voiau să vadă ce se întîmplase cu Andriușka: își ieșise din minți, ori își dădea sufletul? Descuiară ușa și intrară cu un felinar în hambar… Andriușka sări în cîrca ultimului care stătea cu arma în mînă, în prag îl doborî, apoi o zbughi în stepă. În urma lui strigau care mai de care: „Ține-l, pune mîna pe el!” — apoi bum, bum, focuri în beznă… Dar ia-l de unde nu-i. Parcă l-ar fi înghițit pămîntul. Și chiar în pămînt intrase: „Scapă-mă, dragul meu” — se rugase el, și pămîntul îl scăpase…

Dimineața, trebuia să plec la lucru. Mă sculasem în zori. Maică-mea întinde masa și-mi spune: „I s-a întîmplat ceva rău lui Andriușka”. Se aflase cum administratorul pusese laba pe Nastia, cum Șavrin îi rupsese colții, cum evadase noaptea și se ascunsese cine știe unde. Nimeni nu avea habar ce se mai întîmplase cu Nastia. La vestea asta se topi inima-n mine și plecai la lucru pierdut de tot. Mă gîndeam mereu ce-o să se întîmple și cum să-i viu în ajutor lui Andrei. Noi lucram în Cebenki, chiar la marginea ramificației. Mă dusei să inspectez al șaselea abataj. Pășeam îngîndurat prin galeria direcțională și deodată auzii glasul lui Andriușka Șavrin. Atît de mult mă gîndeam la el, încît glasul mă străfulgeră și încremenii. Cătam într-o parte și-n alta: colea era un canal vechi de aeraj. Făcui lumină, mă uitai — și iacătă-l pe Andriușka în carne și oase cum îmi făcea semn cu mîna. Mă uitai iar de jur împrejur — nimeni, micșorai lumina felinarului — și zdup în canal. În fundul canalului era o gaură care dădea în galeria de comunicație Ordînsk. Împreună cu Andriușka trecui pe acolo. Începui să-l întreb cum și ce fel, dar Andrei dădea numai din cap — n-avea timp: trebuia s-o scape pe Nastia, apoi și pe sine însuși — „Ei știu, — zicea dînsul, — că-mi ești prieten, or să te urmărească, așa că nu zăbovi mult pe aici. Spune-i lui Kostea Silaev (ăsta era al doilea prieten al lui) că vreau să-l văd la noapte, numai să nu-l zărească nimeni. Aduceți în rîpa de la Ordînsk, la izvorul dintre cei patru mesteceni bătrîni, cît mai multe de ale gurii — pentru cîteva zile. Acolo o să ne întîlnim și am să vă spun ce aveți de făcut mai departe. Tu sau Kostea să vă întîlniți neapărat astă-seară cu Nadejda, nevasta fierarului. Să încerce s-o vadă pe Nastia și să-i spună așa: Andriușka e teafăr și o să te scape curînd. Să nu-l lase pe nebunul acela bătrîn să-și facă pofta și să aștepte vești de la mine…” Rămăseserăm înțeleși. Mîncarea ce mi-o adusesem o dădui lui Andriușka și el se făcu nevăzut în hrubele din Ordînsk. Am ieșit tiptil din canalul de aeraj și m-am dus la abatajul meu. Nu-mi găseam rostul, tot chibzuiam cum să fac să-l văd pe Kostea. Spre norocul meu, aveam nevoie de niște pene noi iar fierăria noastră era lîngă Verhni-Ordînsk, unde lucra Kostea. Dădui fuga acolo. Și iar avui noroc: îl găsii pe Kostea, îi făcui semn cu ochiul, apoi îi povestii totul la repezeală… Ne înțeleseserăm ca pe Nadejda s-o vadă el. Noi aveam să ne întîlnim la cătunul strămutaților din Volkovo, unde trebuia să venim cîte unul. Cu inima ușoară mă întorsei la mină. Toți vorbeau numai de Andriușka și de Nastia. Vechilii și paznicii plecaseră călări în stepă să-l prindă pe Andrei. Dăduseră drumul și la cîinii de vînătoare.

Administratorul căzuse la pat — pesemne că Andrei îl altoise zdravăn. Făgăduise răsplată mare cui îl va prinde pe Șavrin. Un călăreț plecase anume la Kargak, să înștiințeze poliția, iar de acolo la Orenburg, la prefectul poliției, să ia mandatul de arestare al lui. Andriușka, să-l prindă și să-l pună în fiare.