Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Da, Mihail Alexandrovici nu putea telefona nicăieri; prin urmare, zadarnic se indignau şi vociferau Deniskin, Gluha-rev şi Kvant cu Beskudnikov. Exact la miezul nopţii, toţi cei doisprezece literaţi părăsiră etajul de sus, coborînd la restaurant. Aici, îl pomeniră din nou, în sinea lor, de rău pe Mihail Alexandrovici: pe terasă, toate mesele erau, se-nţelege, ocupate, aşa că se văzură siliţi să cineze în sălile frumoase, dar sufocante.

Şi exact la miezul nopţii, în prima sală se auzi un bubuit, un zdrăngănit, începură să salte, să se reverse nişte sunete. După aceea un glas strident de bărbat porni să urle cu disperare în acompaniamentul muzicii: „Haleluiah!” Se dezlăn-ţuise celebrul jaz de la „Griboedov”. Feţele asudate ale clienţilor parcă se înseninară, caii pictaţi pe plafon prinseră viaţă, lustrele parcă-şi sporiră lumina şi, deodată, ca scăpate din lanţ, prinseră a dănţui ambele săli, iar mai apoi şi terasa.

Porniră la dans Gluharev cu poeta Tamara Polumeseaţ, începu să danseze şi Kvant, şi Jukopov-romancierul cu o artistă de cinema în rochie galbenă. Dansau Dragunski, Cer-dacci, micul Deniskin cu gigantica Navigatorul Georges, dansa frumoasa arhitectă Semeikina-Gall, pe care o ţinea strîns în braţe un necunoscut în pantaloni albi de pînză groasă. Dansau ai casei şi invitaţi, oaspeţi din Moscova şi de aiurea, un oarecare Vitea Kuftik din Rostov, regizor, pare-se, cu o pecingine mare liliachie pe obraz, dănţuiau cei mai de seamă reprezentanţi ai subsecţiei de poezie a Massolit-ului, adică Pa-vianov, Bogohulski, Sladki, Spicikin şi Adelfina Buzdeak, dansau tineri de profesie necunoscută, cu tunsură „box”, cu umeri de vată, dansa un ins foarte trecut, cu barbă, în care se încurcase o foaie de ceapă verde, iar în braţele lui se zgîlţîia o jună prăpădită, mîncată de anemie, într-o rochiţă de mătase portocalie.

Scăldaţi în sudoare, ospătarii purtau deasupra capetelor halbele de bere aburite, urlînd răguşit, cu năduf: „Faceţi loc, faceţi loc, vă rog!” Undeva, un glas comanda în difuzor: „Grătar caucazian o dată! Două zubrovici! Mîncărică de măruntaie!!” în acelaşi timp, vocea subţire de bărbat urla: „Haleluiah!” Bubuitul talerelor aurii ale jazului era estompat în răstimpuri de zăngănitul farfuriilor, cărora femeile de la oficiu, după ce le spălau, le dădeau drumul pe un plan înclinat drept în bucătărie. într-un cuvînt, infern, nu alta. La miezul nopţii apăru o vedenie de iad. Pe terasă ieşi un bărbat de o rară frumuseţe, cu barba ca un pumnal, îmbrăcat în frac şi aruncă o privire maiestuoasă în jur, ca şi cînd şi-ar fi privit domeniile. Se spunea, o spuneau misticii, că au fost timpuri cînd frumosul bărbat nu purta frac, ci se încingea cu un brîu lat de piele de sub care ieşeau mînerele pistoalelor, iar părul negru ca pana corbului îi era strîns cu o basma de mătase purpurie. Prin Marea Caraibilor, cică sub comanda sa, navigase un bric cu pavilion negru de doliu cu cap de mort. Dar nu-i adevărat, nu, nu! Sînt minciunile unor mistici care caută să te ademenească! Nu există pe lume nici o Mare a Caraibilor, nu navigaseră pe ea corsari îndrăzneţi, nu-i urmărise nici o corvetă şi nu se aşternuse peste valuri fumul bătăliei. Nimic din toate astea n-a existat, nimic! Iată, există teiul pipernicit, există grilajul de fier forjat, iar dincolo de grilaj — bulevardul… Şi se topeşte gheaţa în cupă, şi de la masa vecină se uită nişte ochi injectaţi ca de taur, şi te cuprinde o frică… o, zei, daţi-mi otravă, vreau otravă!…

Deodată însă, de la o masă, zbură cuvîntul: „Berlioz!” Jazul se destramă şi se stinse, ca şi cînd l-ar fi pocnit cineva cu pumnul. „Ce-i, ce s-a întîmplat, ce este?!” „Berlioz!!!” şi începură toţi să sară de la locurile lor, să exclame, să ţipe…

Da, cumplita veste a morţii lui Mihail Alexandrovici stîrni un val de durere. Cineva prinse a se agita, strigînd că trebuie scrisă şi expediată numaidecît, pe loc, o telegramă colectivă. Dar ce telegramă, ne întrebăm noi, şi unde? Şi pentru ce s-o trimiţi? Chiar aşa, pentru ce? N-are nevoie de nici un fel de telegramă cel a cărui ceafă zdrobită e strînsă acum de mîi-nile de cauciuc ale prosectorului, cel al cărui grumaz e împuns în clipa de faţă cu acele strîmbe ale profesorului! S-a dus şi nu are nevoie de nici o telegramă. Totul s-a sfîrşit, să nu mai aglomerăm, fără rost, telegraful!

Da, s-a dus, e mort… Bine, dar noi sîntem vii! Valul de durere se stîrni, ţinu cît ţinu şi începu să scadă, să se liniştească. Unii se întoarseră chiar la mesele lor, şi, la început, mai pe ascuns, apoi făţiş băură votcă şi luară cîte o gustărică. Nu, zău aşa, la ce bun să se strice sau să rămînă în farfurie chifteluţele de volaille? Cu ce-l mai putem ajuta pe Mihail Alexandrovici? îl ajutăm cu ceva dacă rămînem flă-mînzi? Că doar noi n-am murit!

Bineînţeles, pianul fu încuiat cu cheia, jaziştii se împrăş-tiară, cîţiva dintre ziarişti plecară la redacţiile unde lucrau, ca să scrie necrologul. Aflară cu toţii că de la morgă sosise Jeldîbin. Se instalase sus în cabinetul răposatului, şi imediat porni zvonul că el îl va înlocui pe Berlioz. Jeldîbin îi chemă grabnic din restaurant pe toţi cei doisprezece membri ai consiliului de conducere, şi, într-o şedinţă fulger, ţinută în cabinetul lui Berlioz, se apucară să discute problemele ce nu sufereau amînare: pavoazarea sălii cu coloane din „Casa Griboedov”, transportul corpului neînsufleţit de la morgă în această sală, accesul publicului, precum şi alte probleme legate de mult prea tristul eveniment.

In vremea asta restaurantul îşi ducea mai departe viaţa nocturnă obişnuită şi ar fi dus-o aşa pînă la închidere, adică pînă la ora patru dimineaţa, dacă nu s-ar fi petrecut ceva cu totul şi cu totul ieşit din comun, ceva care i-a zguduit pe oaspeţii restaurantului mult mai mult decît vestea morţii năprasnice a lui Berlioz.

Cei dintîi prinseră a se agita birjarii care pîndeau clienţii la poarta „Casei Griboedov”. S-a auzit cum unul din ei, săl-tîndu-se uşor pe capră, strigă:

— Ptiu! Ia uitaţi-vă numai!

După aceea, răsărită ca din pămînt, lîngă grilajul de fier clipi o luminiţă, apoi începu să se apropie de terasă. Lumea prinse a se ridica de la mese, aţintindu-şi privirea — şi văzură cu toţii că, o dată cu luminiţa, spre restaurant se îndrepta o stafie albă. Cînd se apropie de treptele terasei, toţi înmărmuriră, cu bucăţile de cegă înfipte în furculiţă şi cu ochii holbaţi. Portarul, care tocmai ieşise de la garderoba restaurantului în curte să fumeze o ţigară, o aruncă jos, o stinse sub călcîi şi dădu să iasă în întîmpinarea stafiei, cu scopul vădit de a-i bara accesul în restaurant, dar, nu se ştie din ce motiv, n-o făcu, ci se opri locului, cu un zîmbet cam nătîng.

Atunci stafia, urcînd treptele, păşi nestingherită pe terasă, şi toţi constatară că nu-i nici o stafie, ci Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, celebrul poet. Desculţ, îmbrăcat cu o bluză rusească albă, ruptă, şi cu izmene dungate, avea prinsă în piept, cu un ac de siguranţă, o iconiţă de hîrtie reprezentînd un sfînt necunoscut. In mîini, Ivan Nikolaevici ducea o luminare de cununie, aprinsă. Pe obrazul drept avea o julitură proaspătă.

Este greu de măsurat cît de adîncă a fost tăcerea ce se în-stăpîni pe terasă. în mîinile unui ospătar, halba pe care o ducea se aplecă într-o parte, şi berea se prelinse pe podea.

Poetul ridică luminarea deasupra capului, grăind cu voce tare:

— Noroc, prieteni! După care băgă capul sub masa cea mai apropiată şi exclamă abătut: Nu, aici nu-i!