Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Pe loc începură să-l sîcîie două gînduri. In primul rînd, faptul că-i dispăruse legitimaţia de membru al Massolit-ului, de care nu se despărţea niciodată, şi în al doilea rînd, dacă va reuşi, în halul în care era, să treacă nestingherit prin Moscova. Oricum, era în izmene!… Asta, ce-i drept, nu privea pe nimeni, totuşi n-ar fi fost exclus să se agate careva de el şi să-l oprească!

Ivan rupse nasturii de la crăcii izmenelor, contînd că poate aşa or să treacă drept pantaloni de vară, luă iconiţa, luminarea şi chibriturile şi porni la drum, spunîndu-şi:

— La „Griboedov”! Fără nici o îndoială că e acolo!

Oraşul îşi începuse viaţa nocturnă. Prin colb, zăngănind din lanţuri, treceau în zbor camioane, şi pe platformele lor, pe saci, zăceau cu burta în sus nişte bărbaţi. Ferestrele caselor erau deschise. La fiecare din ele ardea o lampă sub un abajur portocaliu, şi prin toate ferestrele, prin toate uşile, din toate gangurile, de pe acoperişuri şi poduri, din subsoluri şi curţi răzbea urletul răguşit al polonezei din opera Evgheni Oneghin.

Temerile lui Ivan Nikolaevici se adeveriră întru totul: atrăgea atenţia trecătorilor, care întorceau capul după el. în consecinţă, luă hotărîrea să ocolească străzile mari şi să se strecoare prin ulicioare, unde lumea nu era atît de sîcîitoare, şi unde era mai puţin probabil să se agate cineva de un om desculţ, exasperîndu-l cu întrebări la adresa izmenelor, care nu voiau în ruptul capului să pară nişte pantaloni obişnuiţi, decenţi.

Se adînci deci în labirintul tainic al străduţelor din Arbat, furişîndu-se tot pe lîngă ziduri şi trăgînd speriat cu coada ochiului; la orice pas arunca priviri înjur şi, din cînd în cînd, se ascundea în porţile caselor, ocolind intersecţiile de străzi cu semnale luminoase şi fastuoasele clădiri ale ambasadelor.

Şi, în tot timpul drumului greu, îl chinui nespus, urmîn-du-l pas cu pas, o nevăzută orchestră ce acompania o voce profundă de bas, care-şi cînta dragostea pentru Tatiana.

Pe bulevardul circular, în fundul unei grădini anemice, despărţită de trotuar printr-un grilaj de fier forjat, se afla o casă bătrînească cu etaj, de culoare crem. Un mic spaţiu din faţa casei era asfaltat; iarna, pe locul acela se înălţa un troian de zăpadă cu o lopată înfiptă în vîrf, iar vara, el devenea o superbă terasă de restaurant, cu umbrar de pînză.

Casei i se spunea „Casa Griboedov”, întrucît aparţinuse cîndva, zice-se, unei mătuşi de-a scriitorului, Alexandra Ser-gheevna Griboedova. De-i aparţinuse sau nu, nu ştim precis. Ba, după cîte ne amintim, Griboedov nu a avut nici o mătuşă proprietară de imobil… Casa purta însă acest nume. Mai mult decît atît, un palavragiu moscovit povestea că la etaj, în sala rotundă cu coloane, vestitul scriitor ar fi citit acestei mătuşi, tolănită pe sofa, fragmente din Prea multă minte strică. Deşi, naiba ştie, i-o fi citit poate, dar asta n-are importanţă!

Important este că în prezent casa aparţinea acelui Masso-lit, pe care-l condusese nefericitul Mihail Alexandrovici Ber-lioz, înainte să-şi facă apariţia la Patriarşie prudî.

Urmînd exemplul membrilor Massolit-ului, nimeni nu spunea „Casa Griboedov”, ci pur şi simplu „Griboedov”. „Ieri am stat două ceasuri la coadă, la Griboedov.” „Şi, ai rezolvat?” „Am obţinut o lună de zile la Ialta.” „Bravo!” Sau: „Du-te la Berlioz astăzi, de la patru la cinci, are audienţe la Griboedov”… şi aşa mai departe.

Massolit-ul se instalase la „Griboedov” cum nu se poate mai bine şi mai intim. Oricine intra acolo lua involuntar cunoştinţă întîi şi întîi de anunţurile diferitelor cercuri sportive şi contempla fotografiile în grup şi individuale ale membrilor Massolit-ului, care (fotografiile) umpleau de jos pînă sus pereţii scării ce ducea la etaj.

La etaj, pe prima uşă se lăfăia o inscripţie cît toate zilele: „Secţia Pescari — Vilegiaturişti”, şi tot aici era înfăţişat un caras prins în cîrligul unei undiţe. Pe uşa camerei cu nr. 2 se afla o inscripţie oarecum stranie: „Deplasări de creaţie pentru o zi. Adresaţi-vă tov. M.V. Podlojnaia.”

Uşa următoare purta o inscripţie scurtă, dar mai mult decît stranie: „Perelîghino”. Apoi, vizitatorului ocazional al „Casei Griboedov” începeau să-i fugă ochii în toate părţile pe variatele şi multiplele inscripţii ce împestriţau uşile din lemn de nuc ale mătuşii: „Numerele de ordine pentru hîrtie se eliberează la Pokliovkina”, „Casieria”, „Plata în numerar, individual, a autorilor de scheciuri”.

Dacă izbuteai să străpungi coada nesfîrşită ce se întindea pînă jos la poartă, puteai vedea inscripţia de pe uşa la care lumea dădea năvală fără o clipă de răgaz: „Spaţiul locativ”. Dincolo de „Spaţiul locativ” ţi se dezvăluia privirilor un afiş splendid, reprezentînd o stîncă, iar pe creasta stîncii, înfăşurat în burcă, un călăreţ cu o armă în bandulieră. Mai jos — palmieri şi un balcon, iar în balcon un tînăr moţat, privind undeva spre cer cu nişte ochi nespus de vioi şi ţinîhd în mînă un stilou. Tot acolo scria: „Concedii complexe de creaţie, de la două săptămîni (schiţă-nuvelă), pînă la un an (roman-tri-logie), Ialta, Snuk-Su, Borovoe, Ţihidziri, Mahindjuari, Leningrad (Palatul de iarnă).” Şi în faţa acestei uşi era coadă, dar nu cine ştie ce, aşa cam la vreo sută cincizeci de persoane. Apoi, supunîndu-se cotiturilor, urcuşurilor şi coborîşuri-lor capricioase ale „Casei Griboedov”, urmau „Consiliul de conducere al Massolit”-ului, „Casieriile nr. 2,3,4,5”, „Colegiul redacţional”, „Preşedintele Massolit”-ului, „Sala de biliard”, tot soiul de unităţi auxiliare şi, în sfîrşit, acea sală rotundă cu coloane, unde mătuşa se desfătase ascultînd comedia genialului său nepot.

Nimerind la „Griboedov”, orice vizitator îşi dădea seama pe loc, dacă, bineînţeles, nu era cretin de-a binelea, ce minunat o duc aceşti norocoşi membri ai Massolit-ului şi numai-decît prindea să-l roadă o neagră invidie. Urmau neîntîrziat reproşuri amare adresate cerului care nu avusese grijă să-l înzestreze la naştere şi pe el cu talent literar, fără de care, fireşte, nu era cazul să rîvnească la un carnet de membru al Massolit-ului, un carnet maro, un chenar auriu, mirosind a piele scumpă, carnet pe care nu era moscovit să nu-l cunoască. Cine ar putea spune ceva în apărarea invidiei? Este fără îndoială un sentiment urît, dar trebuie să ne punem în situaţia vizitatorului. Ceea ce vedea el la etaj nu era totul, ba era chiar departe de a fi totul. întreg parterul casei îl ocupa restaurantul. Şi ce restaurant! Pe bună dreptate era socotit cel mai grozav din Moscova. Şi nu numai pentru că ocupa două săli mari cu tavanul boltit, cu picturi reprezentând cai liliachii cu coame asiriene; nu numai pentru că la fiecare masă era o lampă învelită cu un mic şal, nu numai pentru că acolo nu putea pătrunde primul venit de pe stradă, ci şi pentru că prin calitatea mîncărurilor sale, „Griboedov” întrecea oricare alt restaurant din Moscova, iar mîncărurile se vindeau la un preţ accesibil, niciodată împovărător.

De aceea, nu ni se pare defel curioasă convorbirea pe care a surprins-o odată, lîngă grilajul de fier forjat al „Casei Griboedov”, autorul acestor rînduri, cum nu se poate mai verosimile.

— Unde iei masa deseară, Ambrozie?

— Ce întrebare, dragă Foka; aici, bineînţeles! Archibald Archibaldovici mi-a şoptit astăzi că se va servi şalău-nature. O capodoperă a artei culinare!