Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Cu o dibăcie magistrală, dirijorul se agăţă în plin mers de autobuzul ce gonea spre piaţa Arbat, şi se topi. Pierzînd pe unul din cei trei răufăcători, Ivan îşi concentra atenţia asupra motanului şi văzu cum ciudatul animal se apropie de vagonul „A”, oprit în staţie, cum îmbrînd cu neobrăzare jos de pe scară o femeie care scoase un ţipăt strident şi, agăţîndu-se cu laba de bară, să nu-şi piardă echilibrul, încercă chiar să-i arunce încasatoarei, prin fereastra deschisă din cauza zăpuşelii, o grivnă pentru bilet.

Purtarea motanului îl uimi la culme pe Ivan, care încremeni ca o statuie lîngă uşa băcăniei din colţ, şi-l cuprinse uimirea pentru a doua oară, văzînd atitudinea încasatoarei. îndată ce zări motanul căţărîndu-se în tramvai, femeia strigă, tremurînd toată de furie: — Motanii n-au acces în tramvai! Nu-i voie cu motani. Z-zît! Dă-te jos, de nu, chem miliţia!

Atît pe încasatoare, cît şi pe călători nu-i uimi întîmplarea în sine: că un motan se suie în tramvai, ceea ce încă nu era lucru mare, ci faptul că motanul intenţionează să plătească biletul.

La drept vorbind, el se dovedi nu numai un animal solvabil, dar şi disciplinat. Chiar de la prima interpelare a încasatoarei îşi încetă asaltul, coborî şi se instala în staţie, netezin-du-şi mustăţile cu grivna. Dar îndată ce încasatoarea smuci sfoara, dînd semnalul de plecare, şi tramvaiul se urni din loc, motanul procedă ca orice individ dat jos cu sila, dar care trebuie neapărat să meargă cu tramvaiul. Lăsă să treacă prin faţa lui toate cele trei vagoane, sări pe tamponul celui din urmă, îşi înfipse ghearele într-un tub de cauciuc ce ieşea din peretele vagonului şi călători în voie, economisind şi o grivnă.

Atent la parşivul de motan, poetul era gata-gata să-l piardă pe cel mai important dintre tîlhari — pe profesor. Din fericire, acesta nu apucase s-o şteargă. La capătul străzii Bolşaia Nikitskaia, sau al străzii Herzen, în mijlocul mulţimii ce se îmbulzea, Ivan îi zări bereta cenuşie. Cît ai clipi, îşi făcu loc într-acolo. Dar nu avea noroc. Grăbi pasul, o luă la trap, îm-brîncindu-i pe trecători; cu toate acestea, nu izbuti să se apropie nici cu un centimetru de profesor.

Deşi era enervat la culme, îl uluia totuşi repeziciunea supranaturală cu care se desfăşura urmărirea. Nu se scurseră nici douăzeci de secunde de cînd lăsase în urmă Porţile Nikitskie, că pe Ivan Nikolaevici îl şi orbiră luminile din piaţa Arbat. Cîteva clipe încă şi iată o ulicioară întunecoasă cu trotuare strîmbe, unde Ivan Nikolaevici se prăbuşi cu zgomot şi se răni la genunchi. Din nou o magistrală scăldată în lumini — strada Kropotkin, apoi încă o ulicioară, apoi Osto-jenka, şi o altă ulicioară mohorîtă, murdară, zgîrcit luminată. Aici, Ivan Nikolaevici îl pierdu pe cel de care avea atîta nevoie. Profesorul dispăruse.

Poetul îşi pierdu cumpătul, dar nu pentru multă vreme: deodată presupuse că profesorul trebuie să fie negreşit în casa Nr. 13 şi neapărat în apartamentul 47. Dînd buzna pe uşa imobilului, Ivan Nikolaevici urcă val-vîrtej pînă la etajul întîi, găsi numaidecît apartamentul şi sună la uşă, nerăbdător. Nu trebui să aştepte mult, îi deschise o fetiţă de vreo cinci ani, care, fără să-l întrebe o vorbă, o şterse numaidecît.

În vestibulul imens, lăsat într-o totală paragină, abia luminat de un bec chior atîrnat sub tavanul negru de murdărie, spînzura pe un perete o bicicletă fără pneuri; un cufăr uriaş, ferecat, se afla în mijlocul încăperii, iar pe poliţa cuierului cineva aruncase o căciulă cu clape, ce atîrnau, lungi, în jos. De după una din uşi, la radio, o voce sonoră de bărbat recita nişte versuri, pe un ton furios.

Cu toate că se afla într-o casă străină, Ivan Nikolaevici nu-şi pierdu deloc prezenţa de spirit, ci o luă drept spre coridor, judecind astfel: „S-a ascuns, desigur, în baie.” Coridorul era cufundat în beznă. După ce bîjbîi o vreme, lovin-du-se de pereţi, zări sub o uşă o fîşie slabă de lumină; dibui prin întuneric clanţa şi o trase uşor spre el. Cîrligul sări, şi Ivan se pomeni chiar în camera de baie, spunîndu-şi că avusese noroc.

De fapt, nu dăduse peste el norocul de care ar fi avut nevoie! II învălui o căldură jilavă, şi, la lumina jarului ce mocnea sub cazanul de baie, zări nişte albii mari atîrnînd pe perete, şi cada, toată numai pete negre, oribile, pe locurile unde căzuse smalţul. In cadă stătea în picioare, cu un burete în mî-nă, o cetăţeană goală-puşcă, plină de clăbuc. îşi îngustă ochii miopi, aţintindu-i asupra lui Ivan, care dăduse buzna în baie, şi, luîndu-l, se vede, drept altcineva, în lumina aceea de iad, spuse încet, amuzată:

— Kiriuşka! Lasă-te de prostii! Ai înnebunit? Feodor Iva-novici trebuie să se întoarcă dintr-o clipă în alta. Ieşi imediat de-aici!

Şi-l ameninţă pe Ivan cu buretele.

Neînţelegerea era vădită, şi vina o purta, desigur, Ivan Nikolaevici, care nu avea însă de gînd s-o recunoască şi, după ce exclamă mustrător: „desfrînato!” —, se pomeni, cine ştie cum, în bucătărie. Era pustie la ora aceea. Pe maşina de gătit, în penumbră, vreo zece primusuri stinse stăteau mute. Pre-lingîndu-se prin geamul murdar, nespălat de ani de zile, o rază de lună lumina cu zgîrcenie ungherul unde sclipea o icoană uitată, încărcată de praf şi pînze de păianjen, de după care ieşeau capetele a două luminări mari de cununie. Sub icoana mare atîrna, prinsă într-un ac, o iconiţă de hîrtie.

Nimeni nu ştie ce gînd puse atunci stăpînire pe Ivan, dar, înainte de a se îndrepta spre intrarea de serviciu, îşi însuşi una din luminări şi iconiţa de hîrtie. Părăsi apartamentul anonim, înzestrat cu aceste obiecte, mormăind ceva, ruşinat la gîn-dul întîmplării prin care trecuse cu cîteva clipe mai înainte în baie, încercînd, fără să vrea, să ghicească cine putea fi neobrăzatul de Kiriuşka, şi dacă nu cumva căciula aceea scîrboa-să cu clape era a lui.

În ulicioara pustie şi tristă, poetul se uită în jur, căutîn-du-l pe fugar, care nu se vedea însă nicăieri. Atunci, Ivan îşi spuse cu hotărîre:

— Sigur că da, e la rîul Moscova! înainte, marş!

S-ar fi cuvenit, poate, ca Ivan Nikolaevici să fie întrebat de ce era atît de convins că profesorul se dusese tocmai la rîul Moscova şi nu în altă parte? Din nenorocire însă, n-avea cine să-l întrebe? Ulicioara aceea mizerabilă era pustie…

După un timp foarte scurt, Ivan Nikolaevici putu fi văzut pe treptele de granit ce coborau spre rîul Moscova.

Îşi scoase hainele, dîndu-le în grija unui bărbos simpatic care fuma o ţigară răsucită de el; pe jos, alături, zăcea o bluză rusească albă, ruptă, şi nişte ghete scîlciate, cu şireturile desfăcute. Ca să se mai răcorească, Ivan dădu din mîini şi se aruncă în apă cu mişcări de atlet. I se tăie răsuflarea, atît de rece era apa, şi-i trecu chiar prin minte că nu va putea ieşi la suprafaţă. Dar izbuti să iasă, pufăind şi gîfîind, cu ochii rotunjiţi de groază, şi porni înot în apa neagră cu miros de păcură, printre zigzagurile frînte ale felinarelor de pe chei.

Cînd, ud leoarcă, urcă, sărind treptele, spre locul unde îşi lăsase hainele în paza bărbosului, constată că dispăruseră nu numai hainele, ci şi păzitorul lor, adică însuşi bărbosul. în locul unde zăcuse mormanul de haine, rămăseseră doar nişte izmene vărgate, bluza rusească ruptă, luminarea, iconiţa şi o cutie de chibrituri. Cuprins de o furie neputincioasă, Ivan ameninţă cu pumnul pe cineva nevăzut şi se înveşmîntă în lucrurile ce-i fuseseră lăsate.