Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Vătmăniţa frînă cu disperare, tramvaiul se lăsă cu botul în pămînt, după care se săltă brusc şi, prefăcute în ţăndări, geamurile vagonului zburară cît colo zornăind. în mintea lui Berlioz cineva striga cu groază: „E cu putinţă?”

Din nou, pentru ultima oară, sclipi discul lunii, dar de astă dată destrămîndu-se bucăţi-bucăţi, apoi se lăsă noaptea.

Tramvaiul îl acoperi pe Berlioz şi, lîngă grilajul aleii, fu aruncat pe panta pietruită un obiect rotund, întunecat. Ros-togolindu-se, porni în salturi pe caldarîm.

Era capul retezat al lui Berlioz.

Ţipetele isterice ale femeilor se potoliră, fluierăturile miliţienilor se stinseră, două maşini sanitare transportară: una, la morgă, trupul decapitat şi capul tăiat, cealaltă, la spital, pe frumoasa vătmăniţa rănită de cioburi; măturătorii cu şorţuri albe strînseră şi aruncară sticla spartă, presărînd nisip peste băltoacele de sînge, iar Ivan Nikolaevici, cum se prăbuşise pe bancă, atunci cînd alergase spre locul nenorocirii, aşa rămăsese. încercase de cîteva ori să se ridice, dar picioarele nu-l ascultau; pe Bezdomnîi îl lovise un fel de dambla.

Poetul se repezise spre portiţa turnantă de îndată ce auzi primul răcnet şi văzu capul retezat săltînd pe caldarîm. înnebunit de groază, se prăbuşise pe bancă, muşcîndu-şi mîna pînă la sînge. Uitase desigur de neamţul ţicnit şi se străduia să înţeleagă un singur lucru: cum de era cu putinţă?! Adineauri vorbise cu Berlioz şi, peste cîteva clipe numai, capul…

Pe alee, oamenii treceau în goană prin faţa poetului, zguduiţi de cele întîmplate; se auzeau exclamaţii de groază; Ivan Nikolaevici însă nu înregistra nici o vorbă. Dar alături, pe alee, se ciocniră pe neaşteptate două femei, şi una din ele, cu nasul ascuţit, în capul gol, striga chiar lîngă urechea celeilalte: —… Annuşka, Annuşka noastră! de pe Sadovaia! E mîna ei! Ea a făcut-o… A cumpărat de la băcănie ulei de floarea-soa-relui şi a spart din întîmplare sticla de un litru, lovind-o de portiţa turnantă. Şi-a mînjit fusta toată şi ce-a mai înjurat, vai, ce-a mai înjurat!… Dumnealui, sărmanul, o fi alunecat pesemne şi s-a rostogolit pe şine…

Din tot ce strigase femeia, în creierul zdruncinat al lui Ivan Nikolaevici se înfipse un singur cuvînt: „Annuşka”…

— Annuşka… Annuşka?… mormăi poetul, aruncînd împrejur priviri alarmate. Daţi-mi voie, daţi-mi voie…

De numele Annuşkăi se prinseră cuvintele „ulei de floa-rea-soarelui”, iar apoi, nu se ştie de ce, „Pilat din Pont”. Poetul îl lăsă la o parte pe Pilat şi se apucă să-şi adune gîndurile începînd de la cuvîntul „Annuşka”. Totul se înlănţui în cîteva clipe, ducînd la profesorul nebun.

„Daţi-mi voie! El a zis că şedinţa nu se va ţine, pentru că Annuşka a vărsat uleiul. Şi poftim, şedinţa nu se va mai ţine! Dar nu numai atît, n-a zis el că lui Berlioz o să-i taie capul o femeie?! Da, da, da! Şi doar vatmanul era o femeie! Cum vine asta?!”

Nu mai rămînea nici pic de îndoială, consultantul misterios cunoscuse dinainte, cu precizie, tot tabloul morţii cumplite a lui Berlioz. Şi, înaată, două gînduri pătrunseră în mintea poetului. Primul: „Prostii, nu-i deloc nebun!” Şi al doilea: „Nu cumva chiar el a pus totul la cale?”

„Dar cum, vă întreb, cum? Stai că aflăm noi!” După o luptă cu sine însuşi, Ivan Nikolaevici se ridică de pe bancă şi se repezi înapoi, acolo unde stătuse de vorbă cu profesorul. Din fericire, acesta nu plecase.

Pe Bronnaia se şi aprinseseră felinarele, iar deasupra lacurilor se înălţa luna aurie, şi, în lumina ei, înşelătoare ca totdeauna, lui Ivan Nikolaevici i se păru că nebunul ţine la subţioară o spadă, nu bastonul.

Băgăciosul dirijor de cor în retragere şedea alături, pe locul unde stătuse mai adineauri Ivan Nikolaevici. Acum dirijorul arborase pe nas un pince-nez, de care se vedea bine că nu avea nevoie, cu un geam lipsă şi cu celălalt crăpat, ceea ce-l făcea să pară şi mai dezgustător ca înainte, cînd îi arătase lui Berlioz drumul spre linia tramvaiului. Simţind că-i îngheaţă sîngele în vine, Ivan se apropie de profesor şi, privindu-i atent faţa, se convinse că nu vădeşte şi nici nu a vădit vreun semn de demenţă.

— Mărturiseşte cine eşti dumneata? îl întrebă cu voce surdă Ivan.

Străinul se încruntă, îl privi de parcă îl vedea pentru întîia oară, şi-i răspunse duşmănos:

— La mine nu înţeleg… rus nu vorbeşte…

— Dumnealor nu înţeleg, se amestecă în vorbă, de pe banca lui, dirijorul de cor, deşi nimeni nu-l rugase să traducă spusele străinului.

— Nu te preface! urmă ameninţător Ivan, simţind un fior de gheaţă sub lingurea. Adineauri vorbeai perfect ruseşte. Nu eşti neamţ şi nici profesor! Eşti ucigaş şi spion!… Actele! strigă Ivan cu înverşunare.

Misteriosul profesor dădu din umeri cu o grimasă de dezgust, şi gura lui, strîmbă şi aşa, se strîmbă şi mai rău.

— Cetăţene! se băgă din nou pe fir dirijorul abject, ia spune-mi, de ce-l sîcîi pe acest turist străin? Pentru asta vei fi tras la răspundere cu toată severitatea!

Iar profesorul suspect îşi luă un aer trufaş, îi întoarse poetului spatele şi plecă. Ivan simţi că-şi pierde uzul raţiunii. Su-focîndu-se, se adresă dirijorului:

— Hei, cetăţene, ajută-mă să pun mina pe criminal! Eşti dator s-o faci!

Dirijorul se învioră la culme, sări în picioare şi răcni:

— Care-i criminalul? Unde-i? Să-l văd! Un infractor străin? Ochii începură să-i joace de bucurie. Ăsta? Păi, dacă-i criminal, întîi şi întîi trebuie să strigăm „ajutor”. Altfel, ne scapă. Ia hai să strigăm amîndoi o dată!

Şi dirijorul deschise gura, ca şi cînd s-ar fi pregătit să zbiere.

Ivan, descumpănit, îi dădu ascultare poznaşului şi strigă: „Ajutor!”; dirijorul însă îl trase pe sfoară şi tăcu mîlc.

Strigătul stingher, răguşit, al lui Ivan nu ajută la nimic. Două june se traseră speriate din calea lui, şi poetul auzi un glas spunînd: „E beat.”

— Aha, va să zică, eşti înţeles cu el? urlă mînios Ivan. De ce îţi baţi joc de mine? Dă-mi drumul! Se repezi la dreapta şi dirijorul tot la dreapta, Ivan la stîn-ga, şi dirijorul tot la stînga.

— Mă împiedici cu bună ştiinţă, dinadins? zbiera Ivan, turbat de furie. Şi pe tine te dau pe mina miliţiei!

Încercă să-l apuce de mînecă pe ticălos, dar stîngaci, fără succes, şi în aceeaşi clipă, dirijorul pieri, de parcă l-ar fi înghiţit pămîntul.

„Ah!” făcu Ivan şi, aruncînd ochii în zare, îl văzu pe necunoscutul odios, gata s-o ia pe stradela Patriarşie. Nu era singur. Dirijorul de cor, individ mai mult decît suspect, apucase să i se alăture. Dar nu numai atît. Al treilea din grup, răsărit nu se ştie de unde, era un motan uriaş, gras cît un porc, negru ca tăciunele, cu nişte mustăţi de cavalerist date dracului. Cei trei porniră pe stradelă, motanul mergînd doar pe labele dinapoi.

Ivan se luă după răufăcători, dar se convinse pe dată că va fi foarte greu să-i ajungă.

Cei trei străbătură stradela cît ai clipi, luînd-o apoi pe Spi-ridonovka. Cu toate că Ivan grăbea mereu pasul, distanţa dintre urmăritor şi cei urmăriţi nu se micşora defel, şi poetul nici nu-şi dădu seama cum, după liniştita Spiridonovka, se pomeni lîngă Porţile Nikitskie, unde situaţia se complică şi mai mult. Aici era înghesuială mare şi, pe deasupra, banda de tîlhari socoti locul potrivit ca să recurgă la un bun procedeu banditesc: să se retragă, împrăştiindu-se care încotro.