Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Ştii să trăieşti, Ambrozie! răspunse cu un oftat admirativ Foka, un slăbănog neîngrijit cu furuncule pe ceafă, adre-sîndu-se lui Ambrozie-poetul, un uriaş bucălat, cu buzele rumene şi părul auriu.

— Nu-i vorba de nici o ştiinţă anume, îl contrazice Ambrozie, ci de dorinţa cea mai elementară de a trăi omeneşte. Vrei să spui, Foka dragă, că poţi găsi şi la „Coliseum” nişte şalăiaşi? Dar la „Coliseum” o porţie de şalău costă treisprezece ruble şi cincisprezece copeici, pe cînd la noi îţi ia cinci şi cincizeci! Şi unde mai pui că la „Coliseum” peştele e vechi de trei zile, ba, pe deasupra, nu ai nici o garanţie că nu te vei trezi cu un ciorchine de strugure peste mutră din partea celui dinul june care dă buzna acolo venind din Pasajul Teatral. Mă declar categoric împotriva „Coliseum”-ului, vocifera Am-brozie-gastronomul, de răsuna tot bulevardul. Nu căuta să mă convingi, Foka!

— Nu caut să te conving, Ambrozie, spuse Foka. Dar masa de seară se poate lua şi acasă! — Nici nu mă gîndesc, tună Ambrozie, mi-o închipui pe nevastă-ta încercînd să gătească la cratiţă, în bucătăria comună, şalănl-naturel Ha-ha-ha!… Au revoir, Foka! Şi Ambrozie se repezi fredonînd spre terasa cu umbrar.

Eh-ho-ho… Da, ce-a fost a fost! Nu l-au uitat moscoviţii băştinaşi pe celebrul „Griboedov”. Ce-e, şalău rasol! E o banalitate, Ambrozie dragă! Dar cega, cega în caserole de argint, cegă bucăţi, rînduri, alternate cu cozi de raci şi caviar proaspăt. Dar ouăle la pahar cu pireu de ciuperci? Şi fileurile de sturz nu vă plăceau? Dar trufele? Dar prepeliţa preparată după o reţetă genoveză? Nouă ruble şi jumătate. Dar jazul, dar serviciul ireproşabil? Şi, în iulie, cînd toată familia e plecată în vilegiatură, iar pe dumneata te reţin în oraş anumite treburi literare ce nu suferă amînare, pe terasă, la umbra viţei de vie, lucind într-o pată de aur pe o faţă de masă imaculată — o farfurioară de supă-printaniere? îţi aminteşti, Ambrozie? Dar ce să te mai întreb! Văd după buzele dumitale că nu ai uitat; toate lostriţele şi şalăiaşii dumitale sînt fleacuri! Dar de becaţinele, sitarii şi becaţele de pădure, cînd e sezonul lor, de prepeliţe, de găinuşele de baltă, ce zici? Şi apa minerală „Narzan”, care ţi se prelinge înspumată pe gîtlej?! Ajunge însă, te abaţi de la subiect, cititorule! Vino cu mine!…

În seara aceea, la ora zece şi jumătate, cînd Berlioz se prăpădise la Patriarşie prudî, „Griboedov” avea toate camerele de la etaj cufundate în întuneric, în afară de una singură, unde luminile erau aprinse şi unde tînjeau doisprezece literaţi, strînşi acolo pentru şedinţă şi aşteptîndu-l pe Mihail Alexandrovici. Stăteau pe scaune, pe mese şi chiar pe cele două pervazuri ale camerei în care îşi avea sediul Consiliul de conducere al Massolit-ului, sufocîndu-se de căldură. Prin ferestrele larg deschise nu pătrundea nici o adiere de vînt. Moscova îşi revărsa toată arşiţa adunată în cursul zilei în asfalt, şi era limpede că noaptea nu va aduce nici o uşurare. Un iz de ceapă venea de la subsolul casei mătuşii, unde funcţiona bucătăria restaurantului, şi tuturor le era sete, toţi erau enervaţi şi furioşi. Literatul Beskudnikov — un om liniştit de felul lui, bine îmbrăcat, cu nişte ochi mici şi iscoditori — îşi consultă ceasul. Minutarul se apropia tîrîş de unsprezece. Beskudnikov ciocăni cu degetul în cadran, arătîndu-l vecinului său, poetul Dvubratski, care şedea pe o masă şi, de urît, îşi bălăbănea picioarele încălţate cu pantofi galbeni, cu talpă de cauciuc.

— Se cam întrece cu gluma, bombăni Dvubratski. — S-a-m-potmolit, pesemne, flăcăul la malul Kleazmei, dădu replica o voce groasă, aparţinînd Nastasiei Lukinişna Nepremenova, fată de negustor din Moscova, rămasă orfană, care, devenind scriitoare, autoare de schiţe marine, excela în scene de război şi semna cu pseudonimul „Navigatorul Georges”.

— Daţi-mi voie! glăsui îndrăzneţ Zagrivov, cunoscut autor de scheciuri. Şi eu, în loc să mă coc aici, aş fi stat cu plăcere pe balcon, la o ceaşcă de ceai! Şedinţa era fixată pentru ora zece, nu-i aşa?

— La ora asta e plăcut pe malul Kleazmei, îi aţîţa mai departe pe ceilalţi Navigatorul Georges, ştiind că staţiunea de vile pentru literaţi, Perelîghino, de pe malul Kleazmei, este punctul nevralgic al tuturor. La ora asta cîntă, desigur, şi privighetorile acolo. în ce mă priveşte, lucrez întotdeauna mai cu spor cînd sînt în mijlocul naturii, mai ales primăvara.

— De trei ani aproape plătesc cotizaţia, ca să-mi pot trimite nevasta, bolnavă de bazedov, în acel rai, dar nu ştiu cum se face că nu apare nimic la orizont, zise veninos, cu amărăciune, nuvelistul Ieronim Poprihin.

— Ei, asta-i în funcţie de norocul fiecăruia, vui de pe pervaz criticul Ababkov.

Ochişorii Navigatorului Georges se aprinseră de bucurie şi, îndulcindu-şi vocea de contralto, replică din nou:

— Nu trebuie să fim invidioşi, tovarăşi. Avem numai douăzeci de vile şi se mai construiesc doar şapte, iar noi sîntem trei mii de inşi în Massolit.

— Trei mii o sută unsprezece, preciza cineva dintr-un colţ.

— Ei, vedeţi, urmă Navigatorul Georges, ce să-i faci? Se-n-ţelege de la sine că locuri în vile au primit cei mai talentaţi dintre noi…

— Generalii! se băgă direct în acest schimb de cuvinte

Gluharev-scenaristul.

Beskudnikov simula un căscat şi ieşi din cameră.

— Stă singur în cinci camere, la Perelîghino, bîrfi Gluha-rev în urma lui.

— Lavrovici ocupă numai el şase odăi, ţipă Deniskin, şi are pereţii sufrageriei tapisaţi cu lemn de stejar.

— Ei, nu despre asta-i vorba acum, vui Ababkov, ci de faptul că s-a făcut ora unsprezece şi jumătate.

Se stîrni gălăgie, se pregătea un fel de răzmeriţă. încer-cînd să telefoneze la nesuferita staţiune Perelîghino, nimeriră la o altă vilă, la Lavrovici, şi aflară că Lavrovici plecase la rîu, ceea ce-i întrista din cale-afară. Chemară la întîmplare comisia de literatură beletristică, la interiorul 920, şi, bineînţeles, nu găsiră pe nimeni.

— Putea măcar să ne telefoneze! ţipară Deniskin, Glu-harev şi Kvant.

Of, degeaba ţipau ei: Mihail Alexandrovici nu putea să telefoneze nicăieri. Departe, departe de „Griboedov”, într-o sală enormă, luminată de becuri de mii de waţi, pe trei mese zincate zăcea ceea ce cu puţin înainte fusese Mihail Alexandrovici.

Pe prima masă zăcea trupul gol, plin de sînge închegat, cu braţul fracturat şi coşul pieptului zdrobit, pe o altă masă — capul, fără dinţii din faţă, cu ochii deschişi, tulburi, care nu se mai temeau de lumina orbitoare ce inunda sala, iar pe o a treia masă — un morman de cîrpe scorojite.

Lîngă cel decapitat stăteau în picioare un profesor medic-legist, un specialist în anatomie patologică cu ajutorul lui, reprezentanţii organelor de anchetă şi literatul Jeldîbin, adjunctul lui Mihail Alexandrovici Berlioz la Massolit, chemat prin telefon de acasă, unde veghea la căpătîiul nevestei sale bolnave.

Maşina venise să-l ia pe Jeldîbin şi, împreună cu organele de anchetă, s-a dus în primul rînd, pe la douăsprezece noaptea, la locuinţa victimei, unde s-a procedat la sigilarea tuturor hîrtiilor sale, iar de acolo, cu toţii la morgă.

Acum, stînd lîngă rămăşiţele defunctului, se sfătuiau cum e mai bine să facă; să coasă la loc capul retezat sau să depună corpul în sala „Casei Griboedov”, acoperindu-l pur şi simplu pe cel dispărut cu un şal negru pînă la bărbie?