Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Se auziră două glasuri. Un bas rosti necruţător:

— Gata. Deîirium tremens.

Iar al doilea, un glas speriat de femeie, se întrebă:

— Cum de l-a lăsat miliţia în halul ăsta pe stradă? Auzind-o, Ivan Nikolaevici o lămuri:

— De două ori au vrut să mă reţină, la Skatertnîi şi aici, pe Bronnaia, dar am tulit-o sărind gardul şi, vedeţi, m-am julit la obraz. Ivan Nikolaevici ridică mîna cu luminarea şi vocifera: Fraţilor întru literatură! (Glasul lui răguşit prinse puteri şi suna acum mai înflăcărat.) Ascultaţi cu toţii ce am să vă zic! A apărut! Prindeţi-l, puneţi mîna pe el numaidecît, altfel o să facă ravagii! Nenorociri de nedescris!

— Ce? Cum? Ce zice? Cine a apărut? izbucniră glasuri din toate părţile.

— Consultantul, răspunse Ivan, şi consultantul ăsta l-a ucis adineauri pe Misa Berlioz la Patriarşie prudî.

Din sălile restaurantului lumea dădu năvală, şi în jurul luminării aprinse din mîna lui Ivan se strînseră cu toţii buluc…

— Daţi-mi voie, daţi-mi voie, vorbiţi mai limpede, se auzi lîngă urechea lui Ivan Nikolaevici un glas încet şi politicos, spuneţi, cum adică l-a ucis? Cine l-a ucis?

— Un consultant străin, profesor şi spion, răspunse prompt Ivan, privind în jur.

— Şi cum îl cheamă? îl întrebă încetişor la ureche acelaşi glas.

— Asta e! Cum îl cheamă?! strigă profund mîhnit Ivan. Dacă i-aş şti numele! N-am văzut bine ce scria pe cartea de vizită. Ţin minte doar prima literă „W”, începe cu „W” numele lui. Ce nume începe oare cu „W”? se întrebă el. îşi duse palma la frunte şi deodată începu să mormăie: We, we, we, wi, wa… Waschner? Wagner? Weiner? Wegner? Winter? încordat la culme, simţi cum i se zburleşte părul din cap.

— Wulf? îl ajută, miloasă, o femeie. Ivan se înfurie.

— Toanto! ţipă el, căutînd-o pe femeie cu privirea. Ce-are a face aici Wulf? N-are Wulf nici o vină. Wo, Wa… Nu, aşa n-am să-mi aduc aminte. Uitaţi ce e, cetăţeni… telefonaţi chiar acum la miliţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea profesorului. Şi nu uitaţi să spuneţi că nu e singur, mai sînt doi cu el: unul lung, cadrilat, cu pince-nez-ul crăpat şi un motan negru, gras. Iar eu, pînă una-alta, am să fac percheziţie la „Griboedov”, presimt că aici e.

Ivan începu să se agite, îi îmbrînci pe cei din jur, flutură luminarea mînjindu-se tot de ceară, se uită pe sub mese. Atunci, cineva strigă: „Un medic!” şi o faţă blîndă, cărnoasă, rasă şi îmbuibată, cu ochelari în ramă de baga, răsări lîngă Ivan.

— Tovarăşe Bezdomnîi, începu faţa cu glas solemn, liniş-teşte-te. Eşti zguduit de moartea lui Mihail Alexandrovici pe care l-am iubit cu toţii, adică a lui Misa Berlioz. O înţelegem prea bine. Ai nevoie de linişte. îndată tovarăşii or să te ducă pînă la patul dumitale şi ai să te linişteşti.

— Ascultă, îl întrerupse rînjind Ivan, tu nu înţelegi că profesorul trebuie prins? Ce mă tot baţi la cap cu prostiile tale! Cretinule!

— Tovarăşe Bezdomnîi, dar se poate să-mi vorbeşti astfel? ripostă faţa cea săritoare, înroşindu-se, dîndu-se înapoi de-a-ndăratelea şi căindu-se că s-a băgat în istoria asta.

— Uite, cu tine se poate, i-o întoarse cu o ură mocnită Ivan Nikolaevici.

Chipul i se schimonosi de furie, mută repede luminarea din mîna dreaptă în mîna stingă, îşi făcu vînt şi pocni faţa cea săritoare drept peste ureche.

Atunci le dădu prin minte celor din jur să se repeadă la Ivan; şi se repeziră. Luminarea se stinse, iar ochelarii ce săriră de pe nasul acelei feţe fură călcaţi în picioare, cît ai clipi. Ivan scoase un răcnet războinic, cumplit, ce se auzi chiar şi pe bulevard, stîrnind curiozitatea trecătorilor, şi porni să se apere. Vesela zăngănea căzînd de pe mese, femeile ţipau, în timp ce ospătarii îl legau pe poet cu ştergare, la garderobă se consumă următorul dialog între fostul comandant de bric şi portar:

— N-ai văzut că e în izmene? întrebă rece piratul.

— Bine, Archibald Archibaldovici, ripostă portarul, care o băgase pe mînecă, dar cum puteam să nu-i dau drumul, dacă dumnealui este membru al Massolit-ului?

— N-ai văzut că e în izmene? repetă piratul.

— Iertaţi-mă, Archibald Archibaldovici, se scuza portarul, stacojiu la faţă, ce puteam face? înţeleg şi eu atîta lucru, pe terasă şedeau doamnele…

— Doamnele n-au nici un amestec, doamnelor le este indiferent, nu se lăsă piratul, sfredelindu-l literalmente cu privirea, dar miliţiei nu-i este indiferent! Un om în izmene poate circula pe străzile Moscovei numai într-un singur caz: dacă merge însoţit de reprezentanţii miliţiei, şi anume, cu o singură destinaţie — secţia de miliţie! Iar tu, ca portar, trebuie să ştii că, văzînd un om în halul ăsta, ai datoria să dai imediat semnalul de alarmă. Auzi?! Tu auzi ce se petrece pe terasă?

Portarul, înnebunit, auzi venind de pe terasă un bubuit, zăngănit de farfurii şi de pahare sparte, ţipete de femei.

— Ei, ce să-ţi fac acum pentru una ca asta? întrebă piratul.

Obrazul portarului căpătă culoarea unui bolnav de tifos, iar ochii priveau fix, plini de groază. I se păru că părul negru al piratului, acum pieptănat cu cărare, e acoperit cu o mătase roşie ca focul. Dispăruseră plastronul şi fracul, şi din cingă-toarea de piele se ivi minerul unui pistol. Portarul se şi închipui spînzurat de vergeaua gabiei mici, îşi văzu cu ochii propria sa limbă scoasă afară, şi capul prăvălit fără viaţă pe umăr, ba auzi chiar plescăitul valurilor dincolo de bord. Portarului i se muiară genunchii şi atunci piratului i se făcu milă de el şi îşi stinse privirea sfredelitoare.

— Bagă de seamă, Nikolai, te iert pentru ultima dată! N-avem nevoie de astfel de portari la restaurant, nici pe gratis! Intră mai bine paznic la biserică. După ce spuse aceasta, fostul comandant dădu comanda, precis, clar, rapid: Să vină Pantelei din oficiu. Un miliţian. Proces-verbal. O maşină. La spitalul de nebuni. Şi adăugă: Fluieră!

Peste un sfert de ceas, publicul uluit la culme (nu numai cel din restaurant, ci şi cel de pe bulevard, şi din casele cu ferestre dînd spre grădina restaurantului) văzu cum Pantelei, portarul, un miliţian, un ospătar şi poetul Riuhin scoteau pe poarta „Casei Griboedov” pe un tînăr înfăşurat ca o păpuşă, care, plîngînd amar, scuipa, străduindu-se să-l nimerească anume pe Riuhin, şi ţipa ca din gură de şarpe:

— Canalie!… Canalie ce eşti!

Şoferul unui autocamion, cu o expresie de furie pe faţă, dădu drumul la motor. Alături, un birjar îşi înfierbînta calul şi, lovindu-l cu frîul liliachiu peste crupă, strigă:

— Uite că merge şi un cal iute! Am mai dus eu clienţi la spitalul de nebuni!

Mulţimea din jur vuia, comentînd evenimentul nemaivăzut, într-un cuvînt, un scandal oribil, scîrbos, ispititor, o porcărie, nu alta, un scandal care se potoli numai atunci cînd camionul se urni din poarta „Casei Griboedov”, ducîndu-i cu el pe nefericitul Ivan Nikolaevici, pe miliţian, pe Pantelei şi pe Riuhin.

Ceasul arăta unu şi jumătate din noapte cînd, în sala de consultaţii a celebrei clinici de psihiatrie, clădită recent în preajma Moscovei, pe malul unui rîu, intră un bărbat cu bărbuţă ascuţită, îmbrăcat în halat alb. Trei sanitari nu-şi luau ochii de la Ivan Nikolaevici, care şedea pe canapea. Poetul Riuhin, grozav de tulburat, era şi el acolo. Ştergarele cu care fusese legat Ivan Nikolaevici zăceau maldăr tot acolo, pe canapea. Ivan Nikolaevici avea mîinile şi picioarele libere.