Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Celibatar, o informă speriat poetul.

— Sindicalist?

— Da.

— Miliţia? ţipă Ivan în receptor. Miliţia? Tovarăşul de serviciu? Daţi dispoziţie să se trimită cinci motociclete cu mitraliere pentru prinderea unui consultant străin. Cum? Treceţi să mă luaţi, merg cu dumneavoastră… La telefon poetul Bezdomnîi, vorbesc de la casa de nebuni… Repede, adresa dumneavoastră! ceru el în şoaptă medicului, acoperind receptorul cu palma. Apoi, strigă din nou în receptor: Mă auziţi? Alo!… E o neruşinare! vocifera deodată Ivan trîntind receptorul de perete.

Apoi se întoarse spre medic, îi întinse mîna, îi aruncă distant un „La revedere” şi dădu să plece. — Nu te supăra, unde vrei să pleci? îl opri medicul, pri-vindu-l în ochi. E noapte tîrziu, eşti numai în cămaşă şi izmene.. Nu te simţi bine, rămîi la noi.

— Lăsaţi-mă să trec, se răsti Ivan la sanitarii care se postaseră în dreptul uşii. îmi daţi drumul sau nu? strigă poetul cu glas fioros.

Riuhin începu să tremure, iar femeia apăsă pe un buton şi pe suprafaţa de sticlă a mesei se ivi o cutiuţă lucioasă de metal şi o fiolă.

— Aşa, va să zică?! rosti Ivan, aruncînd în jur uitături de fiară încolţită. Atunci… Cu bine!! strigă el şi se năpusti cu capul înainte spre storul lăsat al ferestrei.

Urmă un zgomot destul de puternic, dar geamul din spatele storului rămase intact şi în clipa următoare Ivan Nikolaevici se zbătea în mîinile sanitarilor. Horcăia, se căznea să-i muşte strigînd:

— Aşa, va să zică, geamuri din astea aţi introdus! Dă-mi drumul!… Dă-mi drumul!…

În mîinile medicului sclipi seringa, cu o singură mişcare, femeia despică mîneca putrezită a bluzei lui Ivan şi-i apucă braţul cu o putere deloc feminină. în încăpere se răspîndi miros de eter. Ţinut de patru inşi, Ivan se muie, şi medicul înde-mînatic folosi acest moment ca să-i înfigă acul în braţ. îl mai ţinură pe Ivan cîteva clipe şi-l lăsară apoi pe canapea.

— Bandiţilor! zbieră Ivan, sărind de pe canapea, dar se pomeni din nou instalat la loc.

Îndată ce-i dădură drumul, sări iar în sus, dar de data aceasta se lăsă singur pe canapea. Tăcu, aruncînd priviri sălbatice înjur, apoi căscă pe neaşteptate, iar în clipa următoare, zîmbi răutăcios.

— M-au închis totuşi aici, zise, apoi mai căscă o dată, se întinse, îşi puse capul pe pernă, îşi propti obrazul în pumn precum copiii şi mormăi cu glas somnoros, de data asta fără răutate: Foarte bine… voi o să plătiţi pentru toate astea… v-am prevenit, aşa încît faceţi cum credeţi… pe mine, în clipa de faţă însă, mă interesează cel mai mult Pilat din Pont… Pilat… Aici Ivan închise ochii.

— O baie, rezerva 117 şi o gardă permanentă la patul lui, dădu medicul dispoziţie, punîndu-şi ochelarii. Riuhin tresări din nou: uşile albe se deschiseră fără zgomot, lăsînd să se vadă coridorul luminat de becurile albastre, de noapte. Din coridor fu împins în încăpere un cărucior pe rotile de cauciuc, pe care îl întinseră pe Ivan, aţipit. Apoi căruciorul cu Ivan plecă şi uşile se închiseră la loc.

— Doctore, întrebă în şoaptă Riuhin, zguduit, e, va să zică, într-adevăr bolnav?

— O, da, confirmă medicul.

— Dar ce are totuşi? urmă sfios Riuhin.

Medicul se uită obosit la Riuhin şi-i răspunse cu glas stins:

— Hiperexcitabilitate nervoasă cu lezarea aparatului vorbirii şi al celui motor… interpretaţiuni delirante… Un caz complicat, se vede. Presupun că e vorba de schizofrenie. Şi, pe deasupra, etilismul…

Riuhin nu pricepu nimic din spusele doctorului în afară de faptul că situaţia lui Ivan Nikolaevici era cam albastră; oftă şi mai întrebă:

— Dar de ce-o fi vorbind mereu despre nu ştiu ce consultant?

— A văzut probabil pe cineva, care a produs o impresie puternică asupra imaginaţiei lui bolnave. Sau, poate, o fi avînd o halucinaţie…

Cîteva minute mai tîrziu, camionul îl ducea pe Riuhin înapoi spre Moscova. Se crăpa de ziuă, şi lumina felinarelor nestinse încă de pe şosea era de prisos şi neplăcută. Şoferul, furios că pierduse o noapte, gonea cît îl ţineau puterile.

O pădure se desprinse şi rămase undeva în urmă, rîul o luă într-o parte; cîte nu veneau în întîmpinarea camionului! Garduri cu gherete de pază, stive de lemne, stîlpi foarte înalţi şi piloni, iar în vîrful pilonilor înşirate nişte bobine, apoi mormane de pietriş, pămîntul brăzdat de canale; într-un cuvînt, simţeai că Moscova e la doi paşi, colo, după cotitură, că îndată va năvăli şi te va prinde.

Camionul îl scutura pe Riuhin şi-l arunca în toate părţile; buturuga retezată, pe care încerca să-şi găsească locul, aluneca mereu de sub el. Ştergarele de la restaurant, aruncate în camion de miliţian şi Pantelei, plecaţi înainte spre casă cu troleibuzul, se rostogoleau pe platforma camionului. Riuhin încercase întîi să le adune pe toate laolaltă, dar apoi, şuierînd printre dinţi, cu furie: „da mai ducă-se dracului! în definitiv, ce mă tot sucesc eu ca un dobitoc?…” le făcu vînt cu piciorul şi nu le mai dădu nici o atenţie.

Era într-o stare de spirit cumplită. Desigur, vizita la această casă a suferinţei lăsase în sufletul lui Riuhin o urmă foarte adîncă. Se străduia să înţeleagă ce anume îl chinuieşte. Coridorul cu becurile lui albastre ce-i stăruia în amintire? Gîn-dul că nu există pe lume nenorocire mai cumplită decît pierderea raţiunii? Da, da, desigur şi asta. Dar aceasta era aşa, o idee în general. însă mai era ceva. Oare ce anume? Jignirea, iată ce era. Da, da, vorbele jignitoare pe care Bezdomnîi i le aruncase în faţă. Şi nu-l durea faptul că erau jignitoare, ci adevărul pe care-l conţineau.

Poetul nu se mai uita în jurul său, ci, cu privirea pironită în podeaua murdară a camionului, ce se zgîlţîia fără încetare, începu să mormăie ceva, să se vaiete, făcîndu-şi reproş peste reproş.

Da, versuri… Are treizeci şi doi de ani! Şi mai departe? Mai departe acelaşi lucru! Va compune cîteva poezii pe an. Şi o va ţine aşa pînă la bătrîneţe? Da, pînă la bătrîneţe. Ce-i vor aduce, la urma urmei, aceste poezii? Glorie? „Ce prostie! Cel puţin nu te autoînşela. Niciodată cel care scrie versuri proaste nu va cunoaşte gloria. De ce sînt proaste?! Mi-a spus adevărul, numai adevărul! îşi vorbea necruţător Riuhin. Nu cred în nimic în ceea ce scriu!…”

Intoxicat de această explozie de neurastenie, poetul se clătină, simţind în acelaşi timp că platforma nu se mai scutură sub el. Ridică ochii şi constată că intrase de mult în Moscova şi, mai mult decît atît, că deasupra oraşului mijeau zorile, că norul de colo e poleit cu aur, că autocamionul lui stă pe loc, împotmolit în coloana altor maşini, gata să cotească pe un bulevard, şi că, la doi paşi de el, se înalţă pe postamentul său un om de metal, cu capul puţin aplecat într-o parte, privind nepăsător bulevardul.

Gînduri ciudate ţîşniră în capul poetului ce se simţi din-tr-o dată bolnav. „Iată un exemplu de baftă autentică… (Riuhin se sculă în picioare pe platforma camionului şi ridică mîna, ameninţîndu-l nu se ştie de ce pe omul turnat din fontă, care nu făcea nici un rău nimănui) — fiecare pas făcut de el în viaţă, orice i s-a întîmplat — toate s-au dovedit a fi spre folosul lui, spre gloria lui! Dar ce a făcut el? Nu-mi dau seama… Au oare ceva deosebit cuvintele: ”Vîntu-nbeznă zburdă..”?1 Nu înţeleg!… A avut noroc, da, a avut noroc! (încheie deodată veninos Riuhin şi simţi în aceeaşi clipă camionul urnin-du-se din loc). A tras în el, da, a tras albgardistul acela, i-a sfîrtecat şoldul şi i-a asigurat nemurirea.”