Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Văzîndu-l intrînd pe bărbatul cu bărbuţă, Riuhin păli, tuşi uşor şi spuse sfios:

— Bună seara, doctore.

Doctorul dădu din cap în semn de salut, dar, înclinîndu-se, se uită la Ivan Nikolaevici şi nu la Riuhin. Bezdomnîi şedea încremenit, cu o expresie răutăcioasă pe faţă, cu sprîncenele încruntate, şi nu făcu nici cea mai mică mişcare cînd intră doctorul.

— Iată-l, doctore, vorbi Riuhin, nu se ştie de ce în şoaptă, pe un ton misterios, aruncînd priviri speriate spre Ivan Nikolaevici, iată-l pe cunoscutul poet Ivan Bezdomnîi, vedeţi… Ne e teamă să nu aibă cumva delirium tremens…

— Bea mult? întrebă printre dinţi doctorul.

— Nu, bea şi el, din cînd în cînd, dar nu aşa ca să…

— I se năzăreau cumva gîndaci de bucătărie, şobolani, draci sau dini ce umblă de colo-colo?

— Nu, răspunse Riuhin, înfiorîndu-se, l-am văzut ieri şi azi-dimineaţă… era perfect sănătos.

— Şi de ce e numai în izmene? L-au luat direct din pat?

— Nu, doctore, a venit în ţinuta asta la restaurant…

— Aha, aha, rosti doctorul foarte satisfăcut, şi de ce are zgîrieturi? S-a bătut cu careva?

— A căzut de pe gard, iar apoi, la restaurant, l-a atins pe unu… şi încă pe cîţiva…

— Aşa, aşa, zise doctorul şi, întorcîndu-se spre Ivan, adăugă: Bună seara!

— Să trăieşti, sabotorule! îi răspunse cu răutate, ridicînd vocea, Ivan.

Riuhin se fîstîd într-atît, încît nu îndrăzni să se uite în ochii prevenitorului doctor. Acesta nu se ofensă defel, ci-şi scoase cu un gest familiar, abil, ochelarii, ridică poala halatului, îi ascunse în buzunarul de la spate al pantalonilor, apoi îl întrebă pe Ivan:

— Cîţi ani ai?

— Ia mai duceţi-vă dracului cu toţii şi lăsaţi-mă în pace! strigă grosolan Bezdomnîi şi-i întoarse spatele.

— De ce te înfurii? Te-am supărat cu ceva?

— Am douăzeci şi trei de ani, vorbi iritat Ivan, şi am să mă plîng împotriva voastră, a tuturor, împotriva ta, păduche ce eşti! i se adresă el lui Riuhin.

— Şi de ce anume vrei să te plîngi?

— De aia, că m-au înşfăcat pe mine, om sănătos, şi m-au tîrît cu sila aici la casa de nebuni! îi răspunse mînios Ivan. în clipa aceea Riuhin se uită la Ivan şi îngheţă: Poetul nu avea deloc o privire de nebun. Ochii lui, atît de tulburi la „Gri-boedov”, erau acum ochii lui Ivan de altădată, limpezi de tot. „Aoleu! gîndi speriat Riuhin. E într-adevăr normal! Ce aiureală! Chiar aşa, de ce l-am tîrît aici? E normal, absolut normal, numai atît că are toată mutra zdrelită…”

— Dumneata te afli într-o clinică, vorbi foarte calm medicul, instalîndu-se pe un taburet cu picior metalic lucios, şi nu într-o casă de nebuni, într-o clinică, unde, dacă nu e cazul, nimeni n-o să te reţină.

Ivan Nikolaevici îl privi neîncrezător cu coada ochiului, dar mormăi:

— Slavă ţie, Doamne! în sfîrşit, văd şi eu un om normal printre atîţia idioţi, dintre care primul este gogomanul şi incapabilul de Saşka!

— Cine este acest Saşka incapabil? se informă medicul.

— El, Riuhin, răspunse Ivan, arătîndu-l cu degetul murdar pe Riuhin.

Poetul nu mai putea de indignare. „Asta-i recunoştinţa, gîndi el cu amărăciune, pentru tot ce-am făcut pentru dînsul. E o pramatie în toată puterea cuvîntului!”

— Ca mentalitate, un chiaburaş tipic, vorbi Ivan Nikolaevici, dornic să-l demaşte cît mai rapid pe Riuhin, şi, unde mai pui, e un chiaburaş ce poartă cu abilitate masca de proletar! Priviţi-i figura acră şi confruntaţi-o cu acele versuri sonore pe care le-a comis în întîmpinarea lui 1 Mai. He-he-he… „Flutură!” şi „fîlfîie…” Aruncaţi o privire înăuntrul lui, să vedeţi ce gînduri zac acolo… rămîneţi paf! rîse cam sinistru Ivan Nikolaevici.

Riuhin gîfîia, roşu la faţă, şi se gîndea la un singur lucru: încălzise un şarpe la piept, sărise în ajutorul cuiva care se dovedea a fi un duşman înrăit. Şi jalea cea mare era că n-avea ce-i face, doar nu putea să se ia la harţă cu un bolnav psihic!

— Dar, de fapt, de ce v-au adus la noi? întrebă medicul, după ce ascultase atent toate învinuirile lui Bezdomnîi.

— Dracu să-i ia pe nătărăii ăştia! M-au înşfăcat, m-au legat cu nu ştiu ce cîrpe şi m-au tîrît pînă aici cu camionul!

— Îmi daţi voie să vă întreb, de ce aţi venit la restaurant numai în cămaşă şi izmene? — N-are de ce să vă mire, îi răspunse Ivan. M-am dus să mă scald în rîul Moscova, şi mi-au şterpelit hainele, lăsîn-du-mi porcăria asta! Doar nu era să merg în pielea goală prin Moscova! Am pus pe mine ce-am găsit şi eu, pentru că mă grăbeam să ajung la restaurant, la „Griboedov”.

Medicul se uită întrebător la Riuhin, şi acesta mormăi po-somorît:

— Aşa se cheamă restaurantul.

— Aha, se lămuri medicul, dar de ce eraţi atît de grăbit? Aveaţi vreo întîlnire importantă?

— Mă zbat să-l prind pe consultant, îi răspunse Ivan Nikolaevici, privind neliniştit în jur.

— Care consultant?

— Îl cunoaşteţi pe Berlioz? întrebă semnificativ Ivan.

— Compozitorul?…

— Ce compozitor? Ah, da, aşa e… Dar nu despre el e vorba. Compozitorul e tizul lui Misa Berlioz.

Riuhin n-avea deloc chef să vorbească, a trebuit însă să dea explicaţii.

— Berlioz, secretarul Massolit-ului, a fost călcat astă-seară de un tramvai la Patriarşie prudî.

— Nu te băga, dacă nu ştii! se supără Ivan. Nu tu, eu am fost acolo cînd s-a întîmplat. El l-a vîrît dinadins sub tramvai.

— L-a împins?

— N-are a face dacă l-a împins sau nu! sări Ivan, furios că ceilalţi sînt grei de cap. Unu ca ăsta nici n-are nevoie să împingă! El e în stare să facă nişte figuri, mamă, mamă! Ştia dinainte că Berlioz va fi călcat de tramvai!

— În afară de dumneavoastră, l-a mai văzut cineva pe acest consultant?

— Tocmai aici e buba, doar Berlioz şi cu mine l-am văzut.

— Aşa. Şi ce măsuri aţi luat pentru prinderea asasinului? Spunînd aceasta, medicul se întoarse şi aruncă o privire femeii cu halat alb, ce şedea mai la o parte, în faţa unui birou. Aceasta luă un formular şi se apucă să-l completeze.

— Ce măsuri? Am luat din bucătărie o lumînărică.

— Asta? îl întrebă medicul, arătîndu-i luminarea ruptă, aşezată alături de iconiţă, pe biroul femeii cu halat alb.

— Chiar asta, şi… — Dar iconiţa la ce-a servit?

— Mda, iconiţa… bîigui Ivan, înroşindu-se. Iconiţa, de fapt, i-a speriat cel mai mult, urmă el, arătîndu-l din nou cu degetul pe Riuhin. Adevărul e că el, consultantul, ce să ne mai ascundem după deget… s-a înhăitat cu necuratul… şi nu-l prinzi cu una, cu două.

Sanitarii stăteau acum drepţi şi nu-şi mai luau ochii de la Ivan.

— Mda, urmă poetul, s-a înhăitat! E o realitate irevocabilă. A stat de vorbă personal cu Pilat din Pont. Nu vă mai uitaţi aşa la mine, ştiu eu ce spun! A văzut tot, şi balconul, şi palmierii. într-un cuvînt, ce mai… a fost la Pilat din Pont, garantez eu pentru asta.

— Da, da…

— Ei, şi mi-am prins, va să zică, iconiţa asta în piept şi am dat fuga…

În clipa aceea ceasul bătu de două ori.

— Ehehei! exclamă Ivan, sărind de pe canapea. E ora două, şi eu îmi pierd timpul cu voi! Iertaţi-mă, unde aveţi telefonul?

— Lăsaţi-l să telefoneze, ordonă medicul, adresîndu-se sanitarilor.

Ivan înşfacă receptorul, în timp ce femeia cu halat alb îl întrebă încet pe Riuhin:

— E însurat?