Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Traducere din rusă de Natalia Radovici

HUMANITAS

BUCUREŞTI

Coperta colecţiei

Ioana Dragomirescu Mardare

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Bulgakov, Mihail Afanas'evic

Maestrul şi Margareta / Mihail Bulgakov; trad. de Natalia Radovici. - Bucureşti: Humanitas, 2003

(Raftul întîi)

ISBN 973-50-0463-l

I. Radovici Natalia (trad.) 821.161.l-31=135.1

MIHAIL BULGAKOV

MASTER I MARGARITA

© Kiev, Izdatelstvo „Molodi”, 1988

© HUMANITAS, 2001, pentru prezenta versiune românească

ISBN 973-50-0463-l

La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî [1] Lacurile patriarhului. , îşi făcură apariţia doi cetăţeni. Primul, un bărbat la vreo patruzeci de ani, îmbrăcat în haine gri de vară, mic de stat, brunet, dolofan şi chel, ţinea în mînă pălăria decentă, din fetru moale; faţa bine bărbierită i-o împodobeau nişte ochelari uriaşi cu ramă neagră de baga. Celălalt, un tînăr lat în umeri, roşcovan, ciufulit, cu o şapcă în carouri dată pe ceafă, purta o cămaşă de cow-boy, pantaloni albi boţiţi şi pantofi negri de sport.

Primul era Mihail Alexandrovici Berlioz în persoană, re-dactorul-şef al unei reviste lunare literar-artistice şi preşedintele consiliului de conducere al uneia dintre cele mai de seamă grupări literare din Moscova, căreia i se spunea prescurtat Massolit [2] Literatura de masă. , iar tînărul său însoţitor — poetul Ivan Nikolaevici Ponîrev, care semna cu pseudonimul Bezdomnîi [3] Pribeagul. .

Intrînd sub umbra teilor abia înverziţi, cei doi scriitori se şi repeziră spre un chioşc vopsit în culori pestriţe, purtînd firma „Bere şi ape minerale”.

Da, se cuvine să semnalăm prima ciudăţenie a acestei seri cumplite de mai. Nu numai lîngă chioşc, ci şi pe toată aleea paralelă cu strada Malaia Bronnaia, nu se afla ţipenie de om. La ceasul acela, cînd abia mai puteai răsufla de zăpuşeală, cînd soarele, după ce potopise cu arşiţă Moscova, se prăvălea învăluit într-o pîclă uscată undeva, dincolo de Sadovoe Kolţo, nimeni nu poposea sub umbra teilor, nimeni nu şedea pe vreo bancă; de la un capăt la altul aleea era pustie.

— Apă minerală, vă rog, ceru Berlioz.

— N-avem apă minerală, îi răspunse cu un aer jignit femeia din chioşc.

— Bere aveţi? se interesă cu glas răguşit Bezdomnîi.

— Ne-o aduce pe seară, îl informă vînzătoarea.

— Şi ce aveţi? o întrebă Berlioz.

— Sirop de caise, dar cald, preciza femeia.

— Ei, daţi-ne, daţi-ne, vă rog!

Siropul de caise făcu multă spumă galbenă, răspîndind în jur un miros de frizerie. îndată ce goliră paharele, pe cei doi literaţi îi apucă sughiţul. Plătiră şi se aşezară pe o bancă din apropiere, cu faţa spre lac şi cu spatele spre strada Bronnaia.

Aici se petrecu a doua ciudăţenie, privindu-l numai pe Berlioz. Sughiţul i se potoli pe neaşteptate, inima îi zvîcni şi, pentru o clipă, o simţi parcă prăbuşindu-se undeva în gol, apoi revenind, dar cu un ghimpe înfipt într-însa. In acelaşi timp, îl cuprinse aşa, din senin, o spaimă atît de puternică, încît îi veni să fugă din preajma lacurilor mîncînd pămîntul.

Neputînd să-şi dea seama ce-l speriase, privi în jur, neliniştit şi trist. Palid la faţă, îşi şterse fruntea cu batista, în-trebîndu-se: „Ce-i cu mine? Niciodată nu mi s-a mai întîm-plat una ca asta. Stau prost cu inima… M-am surmenat… Ar fi, poate, timpul să dau dracului totul şi s-o întind la Kislovodsk…”

Deodată, văzduhul dogoritor din faţa lui se îngroşă, şi din pîcla deasă se înfiripă un cetăţean străveziu, cu o înfăţişare nespus de ciudată. Avea capul mititel, cu şepcuţă de jocheu în creştet, şi purta o haină cadrilată cam scurtă, ţesută şi ea în văzduh… Deşi înalt de un stînjen, era îngust în umeri, nemaipomenit de slab şi, luaţi notă, avea o faţă batjocoritoare.

Berlioz dusese o viaţă care nu-l deprinsese cu fenomene nefireşti, ieşite din comun. Pălind şi mai mult, holbă ochii şi-şi zise în gînd, cuprins de panică: „Nu se poate una ca asta!…”

Dar, din păcate, se putea, şi cetăţeanul deşirat, prin care vedeai ca prin sticlă, se legăna în faţa lui, cînd la dreapta, cînd la stînga, fără să atingă pămîntul.

Înspăimîntat la culme, Berlioz închise ochii şi, cînd îi deschise din nou, îşi dădu seama că totul se sfîrşise, mirajul se destrămase, cadrilatul dispăruse, şi, o dată cu el, şi ghimpele acela chinuitor din inimă.

— Pfui, drace! exclamă redactorul-şef. Ştii, Ivan, adineauri, din pricina zăpuşelii, era gata-gata să fac o congestie cerebrală! Am avut chiar un fel de halucinaţie…

Încercă să zîmbească, dar în ochi tot îi mai juca neliniştea, iar mîinile îi tremurau. Treptat, se potoli, îşi făcu vînt cu batista şi, spunînd destul de vioi: „Ei, aşadar…”, reluă firul întrerupt al discuţiei.

Era vorba, după cum s-a aflat mai tîrziu, despre Isus Cristos. Redactorul-şef îi comandase poetului pentru numărul următor al revistei un amplu poem antireligios. Ivan Nikolaevici compusese poemul într-un timp foarte scurt, dar, din păcate, redactorul nu era cîtuşi de puţin mulţumit de operă. Bezdomnîi zugrăvise personajul principal, adică pe Isus, în culori foarte sumbre, cu toate astea, după opinia redactorului, poemul trebuia refăcut. Şi acum, Berlioz îi ţinea lui Ivan un fel de prelegere despre Isus, ca să-l convingă de greşeala de fond pe care acesta o comisese.

Greu de spus cum ajunsese Ivan Nikolaevici la greşeala asta, poate din cauza forţei de sugestie a talentului său, ori a necunoaşterii totale a problemei? în orice caz, Isus apărea în poem viu, un Isus care a existat cu adevărat, numai, ce-i drept, plin de defecte.

Berlioz însă voia să-i demonstreze poetului că esenţial nu este dacă Isus a fost bun sau rău, ci că nu a fost pur şi simplu, toate istorisirile despre el fiind doar nişte născociri, un mit, şi nimic mai mult.

Se cuvine să arătăm că redactorul-şef era om citit, şi în prelegerea sa făcea cu multă iscusinţă referiri la istoricii din Antichitate, la Filon din Alexandria, de pildă, sau la sclipitorul erudit Iosif Flavius, care n-au pomenit niciodată despre existenţa lui Isus.

Dovedind o erudiţie remarcabilă, Mihail Alexandrovici îi spuse poetului, printre altele, că pasajul din Analele lui Tacit, cartea a cincisprezecea, capitolul 44, unde se vorbeşte despre supliciul lui Isus, nu este altceva decît un adaos fals, făcut mult mai tîrziu.

Poetul, pentru care tot ceea ce-i împărtăşea redactorul-şef constituia ceva nou, îl asculta cu luare-aminte, fixîndu-l cu ochii săi verzi, plini de vioiciune, sughiţînd doar la răstimpuri şi înjurînd în surdină siropul de caise.

— În Orient nu există religie, urmă Berlioz, în care să nu se spună, de regulă, că o fecioară neprihănită l-a adus pe lume pe Dumnezeu. Creştinii, la rîndul lor, fără să fi născocit ceva nou, l-au creat în acelaşi chip pe Isus al lor, care nu a existat în realitate. Ei bine, tocmai pe ideea asta trebuie să cadă accentul principal…