Mihail Bulgakov: Maestrul şi Margareta

— Da, da, rosti, zîmbind, Pilat, acum nu mă îndoiesc defel că tot soiul de gură-cască din Yerushalayim s-au ţinut după tine, pas cu pas. N-am habar de cel ce ţi-a atîrnat limba în gură, dar e bine atîrnată. Ia spune, e adevărat că ai intrat în Yerushalayim prin Poarta Susa, călare pe un asin, însoţit de gloata care te aclama ca pe un proroc?

Spunînd aceasta, procuratorul făcu un gest spre sulul de pergament.

Arestatul îl privi cu nedumerire.

— Nici măcar nu am asin, hegemon, zise el. Am intrat în Yerushalayim într-adevăr prin Poarta Susa, dar pe jos, însoţit doar de Levi Matei, şi nimeni nu a strigat nimic, deoarece nimeni nu mă cunoştea atunci la Yerushalayim. — Dar tu îi cunoşti cumva, urmă Pilat, cu ochii ţintă la Yeshua, pe Dismas, Hestas şi pe Baraba?

— Nu-i cunosc pe aceşti oameni buni, răspunse arestatul.

— Spui adevărul?

— Adevărul.

— Şi acum, răspunde, pentru ce tot zici „oameni buni”? Le spui tuturor aşa?

— Tuturor, încuviinţă arestatul, oameni răi nu sînt pe lume.

— Pentru prima oară aud una ca asta, zîmbi ironic Pilat. Dar poate că nu cunosc destul viaţa!… Nu e nevoie să notezi mai departe, se întoarse el spre secretar, deşi acesta nu mai nota nimic, şi urmă, adresîndu-se din nou arestatului: Ai citit despre asta în vreo carte elinească?

— Nu, cu mintea mea am ajuns să cuget astfel.

— Şi propovăduieşti lucrul ăsta?

— Da.

— Şi centurionul Marcus, de pildă, poreclit Moartea-Şo-bolanilor, cum e după părerea ta, bun?

— Da, răspunse arestatul, e bun; însă, ce-i drept, e un nefericit. De cînd oamenii buni l-au slujit, a devenit aspru şi crud. Ar merita să se ştie cine l-a schilodit.

— Îţi spun eu, bucuros, îi răspunse Pilat, fiindcă am fost de faţă. Oamenii buni se năpusteau asupra lui, ca nişte cîini asupra ursului. Germanii îl apucaseră de gît, de mîini şi de picioare. Manipul-ul de infanterie căzuse în încercuire, şi, dacă din flanc nu ar fi pătruns un escadron de cavalerie, pe care îl comandam eu, tu, filozofule, nu ai mai fi avut ocazia să stai de vorbă cu Moartea-Şobolanilor. Acestea s-au petrecut în bătălia de la Idistaviso, în Valea Fecioarelor.

— Dacă aş fi putut sta de vorbă cu el, zise deodată visător arestatul, sînt convins că s-ar fi schimbat mult.

— Presupun, se grăbi să riposteze Pilat, că nu i-ar fi făcut plăcere legatului legiunii, dacă ai fi încercat să vorbeşti cu vreunul din ofiţerii sau soldaţii săi. De altfel, asta nici nu se va întîmpla, spre norocul tuturor, şi cel dintîi care va avea grijă de lucrul acesta voi fi eu.

În clipa aceea, sub colonadă, veni în zbor ca o săgeată o rîndunică; descrise un cerc sub plafonul aurit, coborî mai jos, gata-gata să atingă cu aripa-i ascuţită chipul statuii de bronz dintr-o firidă şi dispăru apoi după capitelul unei coloane. Plănuise, poate, să-şi facă acolo cuibul.

Cît ţinu zborul rîndunicii, în capul procuratorului, acum limpede şi uşor, se închegă următoarea formulă: interogîn-du-l cu de-amănuntul pe filozoful vagabond Yeshua, poreclit Ha-Nozri, hegemonul nu a găsit elementele constitutive ale unei infracţiuni, şi, mai ales, nu a constatat nici o legătură între faptele lui Yeshua şi tulburările ce avuseseră loc cu puţin înainte de Yerushalayim. Filozoful vagabond s-a dovedit a fi un alienat mintal şi, drept urmare a acestei constatări, procuratorul nu confirmă sentinţa de moarte a lui Ha-Nozri, dată de Micul Sinedriu. Avînd în vedere că vorbele utopice, scornite de mintea tulburată a lui Ha-Nozri, ar putea să provoace tulburări la Yerushalayim, procuratorul îl va exila pe Yeshua din Yerushalayim şi-l va închide în Cezareea, pe ţărmul Mării Mediterane; cu alte cuvinte, chiar acolo unde se află reşedinţa procuratorului.

Rămînea doar să dicteze secretarului hotărîrea luată.

Aripile rîndunicii fîlfîiră chiar deasupra capului hegemonului, pasărea zvîcni spre bazinul havuzului şi zbură de sub colonadă în grădină. Procuratorul ridică ochii şi, aţintindu-i asupra arestatului, zări lîngă acesta o trîmbă de colb aprin-zîndu-se parcă şi strălucind în soare.

— Asta e totul în legătură cu el? îl întrebă Pilat pe secretar.

— Din păcate, nu, declară pe neaşteptate secretarul, întin-zîndu-i lui Pilat un alt pergament.

— Ce mai e? se încruntă procuratorul.

După ce citi pergamentul, se schimbă şi mai tare la faţă. Pesemne un val de sînge negru îi năvăli în obraz şi de-a lungul gîtului, sau poate alta fu pricina că pielea lui îşi pierdu nuanţa gălbuie, bătînd acum în cafeniu, iar ochii i se afundară parcă în orbite.

Probabil că tot sîngele o fi fost de vină, sîngele care-i năvălise în cap şi-i pulsa în tîmple, fapt este că procuratorului i se tulbură vederea. I se năzări deodată că vede cum capul arestatului începe să plutească şi apoi se face nevăzut, iar în locul lui apare un altul, pleşuv, cu o cunună de aur, cu zimţi rari; pe frunte avea o rană rotundă, deschisă, unsă cu alifie. O gură ştirbă, căzută, cu buza de jos atîrnîndu-i capricioasă. Lui Pilat i se năzări deodată că nu mai vede coloanele trandafirii ale balconului, că acoperişurile depărtate ale Ye-rushalayimului au dispărut, că totul s-a cufundat în desişul verde al grădinilor. Ceva straniu se întîmpla şi cu auzul lui: se făcea, ca şi cînd undeva, departe, răsună încet şi ameninţător trîmbiţele şi se aude limpede o voce nazală, însăi-lînd trufaş cuvintele: „Legea cu privire la lezmajestate…”

Gîndurile porniră să zboare, scurte, fără şir, neobişnuite. „Sînt pierdut!…” Apoi: „Sîntem pierduţi!…” Şi un altul, cu totul absurd, printre ele, despre nu se ştie ce nemurire, şi nemurirea aceasta îi trezi un simţămînt de jale insuportabilă.

Pilat se încorda tot, alungă vedenia, îşi întoarse privirea spre balcon, şi din nou ochii lui întîlniră ochii omului arestat.

— Ascultă, Ha-Nozri, vorbi procuratorul, uitîndu-se cam ciudat la Yeshua — chipul procuratorului era ameninţător, dar în ochi i se cuibărise neliniştea —, ai vorbit cîndva despre marele cezar? Răspunde! Ai vorbit?… Sau… nu… ai vorbit?

Pilat lungi cuvîntul „nu” ceva mai mult decît se cuvine în timpul unei judecăţi şi, în privirea îndreptată spre Yeshua, îi trimise acestuia un gînd, pe care ar fi vrut parcă să i-l sugereze.

— E uşor şi plăcut să spui adevărul, observă arestatul.

— Nu am nevoie să ştiu, ripostă Pilat cu glas înăbuşit, plin de ură, dacă îţi este plăcut sau neplăcut să spui adevărul. Dar va trebui să-l mărturiseşti. Cîntăreşte-ţi însă fiecare cuvînt, altfel te aşteaptă moartea. O moarte nu numai de neînlăturat, dar şi chinuitoare.

Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu procuratorul Iudeii: el îşi îngădui să ridice mîna, apărîndu-se parcă de o rază de soare şi, ţinînd-o aşa ca pe un scut, să-i trimită arestatului o privire care dădea de înţeles ceva.

— Aşadar, răspunde, urmă el, îl cunoşti pe un oarecare Iuda din Kiriat şi ce anume i-ai vorbit, dacă i-ai vorbit, despre cezar?

— Lucrurile s-au petrecut aşa, începu să povestească, bucuros, arestatul; alaltăieri seara, lîngă templu, am făcut cunoştinţă cu un tînăr, care mi-a zis că este din oraşul Kiriat şi că îl cheamă Iuda. M-a poftit la el acasă, în Oraşul de Jos, şi m-a ospătat…

— E om bun? întrebă Pilat, şi o lucire diabolică îi fulgeră în ochi.

— Foarte bun, şi un om care vrea să ştie tot, încuviinţă arestatul; era tare curios să-mi cunoască ideile, s-a arătat cît se poate de primitor…