— Şi ce a hotărît tetrarhul?
— A refuzat să dea o hotărîre definitivă, şi sentinţa de moarte dată de sinedriu ţi-a trimis-o spre confirmare ţie, îl lămuri secretarul.
Obrazul procuratorului zvîcni.
— Aduceţi-l pe acuzat, porunci el încet.
Numaidecît, de pe terasa grădinii, sub colonada balconului, doi legionari aduseră un bărbat de vreo douăzeci şi şapte de ani şi-l împinseră în faţa jilţului. Omul purta un hiton albastru, vechi şi rupt. Pe cap avea o legătură albă cu o cureluşă în jurul frunţii, iar mîinile îi erau legate la spate. Sub ochiul stîng se vedea o vînătaie mare, iar în colţul gurii, o zdrelitură cu sînge închegat. Se uita la procurator cu o curiozitate plină de nelinişte.
După cîteva clipe de tăcere, procuratorul îl întrebă cu glas încet, în arameică:
— Va să zică, tu eşti acela care a instigat poporul să dă-rîme templul din Yerushalayim?
Procuratorul şedea ca o stană de piatră, şi numai buzele i se mişcară uşor de tot cînd rosti aceste cuvinte. Şedea ca o stană de piatră, pentru că se temea să-şi mişte capul ce-i ardea de o durere cumplită.
Apropiindu-se puţin, omul cu mîinile legate vorbi:
— Om bun! Crede-mă…
Dar procuratorul, tot nemişcat, îl opri, fără să ridice glasul:
— Mie îmi spui „om bun”? Te înşeli. La Yerushalayim se şuşoteşte că sînt un monstru fioros, ceea ce e perfect adevărat, şi adăugă, tot atît de monoton: să vină centurionul Moar-tea-Şobolanilor.
Cînd centurionul Marcus, din centuria întîi, poreclit Moar-tea-Şobolanilor, se înfăţişă înaintea procuratorului, tuturor li se păru că în balcon s-a lăsat întunericul. Era cu un cap mai înalt decît cel mai înalt soldat din legiune, şi atît de lat în umeri, încît umbri cu desăvîrşire discul soarelui ce abia se arătase la linia orizontului.
Procuratorul îi spuse centurionului în latineşte:
— Infractorul acesta îmi zice „om bun”. Scoate-l cîteva clipe de-aici şi lămureşte-l cum trebuie să-mi vorbească. Dar să nu-l schilodeşti.
Şi toţi, în afară de procuratorul nemişcat ca o stană de piatră, îl petrecură cu ochii pe Marcus-Moartea-Şobolanilor, care făcu un semn cu rnîna celui arestat să-l urmeze. Oriunde apărea centurionul, toţi îl urmăreau cu privirile, din pricina staturii înalte, iar cei care-l vedeau pentru întîia oară rămî-neau cu ochii aţintiţi la chipul său desfigurat: nasul îi fusese cînd va spart de un german cu o lovitură de ghioagă.
Pe mozaic răsunară cizmele grele ale lui Marcus; omul cu mîinile legate îl urmă cu pas uşor; sub colonadă se lăsă o tăcere adîncă; în grădină, lîngă balcon, se auzeau gungurind porumbeii, iar în havuz apa susura un cîntec ciudat şi plăcut.
Procuratorul ar fi vrut să se ridice, să-şi apropie tîmpla de jetul apei şi să încremenească aşa. Ştia însă că nici asta nu-i va ajuta.
După ce-l scoase pe arestat de sub coloane în grădină, Moartea-Şobolanilor luă un bici din mîinile legionarului care stătea la picioarele unei statui de bronz şi, făcîndu-şi alene vînt, îl lovi pe arestat peste umeri. O făcu uşor, fără zel, dar omul, ca şi cînd i-ar fi retezat cineva picioarele, se prăbuşi pe dată la pămînt, cu răsuflarea tăiată, alb la faţă şi cu ochii nemişcaţi, fără urmă de expresie.
Cu o singură mînă, cu stînga, Marcus îl săltă uşor în aer, ca pe un sac gol, ridicîndu-l în picioare, şi vorbi fonfăit, pro-nunţînd stîlcit cuvintele arameice:
— Procuratorului roman îi spui „hegemon”. Alte vorbe nu rosteşti! Să stai smirnă! Ai înţeles, sau te mai lovesc? Arestatul se clătină, dar izbuti să-şi biruie slăbiciunea; culoarea îi reveni în obraji, îşi trase răsuflarea şi răspunse cu glas răguşit:
— Te-am înţeles. Nu mă lovi!
Peste cîteva clipe, se afla din nou înaintea procuratorului. Răsună un glas stins, bolnav:
— Numele?
— Al meu? se interesă grăbit arestatul, exprimînd cu toată fiinţa lui dorinţa de a răspunde cu înţelepciune, spre a nu-i mai stîrni mînia.
— Pe al meu mi-l ştiu. Nu te preface mai prost decît eşti. Al tău, rosti încet procuratorul.
— Yeshua, se grăbi să-i răspundă arestatul.
— Ai vreo poreclă?
— Ha-Nozri.
— De unde eşti de fel?
— Din oraşul Gamala, răspunse arestatul, arătînd cu un semn al capului că undeva, departe, în dreapta lui, la miazănoapte, se află oraşul Gamala.
— Din ce seminţie eşti?
— Nu ştiu exact, răspunse vioi arestatul. Nu-i ţin minte pe părinţii mei. Mi s-a spus că tatăl meu ar fi fost sirian…!
— Unde locuieşti?
— Nicăieri, răspunse sfios arestatul, umblu dintr-un oraş în altul.
— Asta se poate spune scurt, într-un cuvînt — vagabond, zise procuratorul şi-l mai întrebă: Rude ai?
— Nu am pe nimeni. Sînt singur pe lume.
— Carte ştii?
— Da.
— Cunoşti vreo limbă în afară de arameică?
— Da. Elina.
O pleoapă umflată se ridică uşor, un ochi învăluit în ceaţa suferinţei se uită fix la arestat. Celălalt ochi rămase închis. Pilat urmă în elină:
— Va să zică, tu eşti cel care voiai să dărîmi templul şi ai îndemnat poporul la săvîrşirea acestei fapte?
Arestatul se învioră din nou; ochii lui nu mai exprimau spaimă. Răspunse în elină: '
— Eu, om b… în ochi îi fulgeră groaza, era cît pe ce să spună ceea ce nu trebuia — eu, hegemon, nu am pus niciodată la cale dărîmarea templului şi nu am instigat pe nimeni la săvîrşirea acestei fapte nesăbuite.
Pe chipul secretarului, gîrbovit deasupra mesei joase, ca să înscrie depoziţia, se citea mirarea. Ridică privirea, apoi îşi plecă din nou capul asupra pergamentului.
— În zi de sărbătoare, o mulţime de oameni se scurge în acest oraş. Printre ei se află magi, astrologi, prezicători şi ucigaşi, zise monoton procuratorul, dar şi mincinoşi. Tu, de pildă, eşti un mincinos. Aici stă scris limpede: a instigat poporul să dărîme templul. O spun mărturiile oamenilor.
— Aceşti oameni buni, vorbi din nou arestatul şi, adău-gînd repede hegemon…, urmă: sînt neştiutori şi au încurcat tot ce le-am spus. îndeobşte, încep să mă tem că încurcătura asta va dăinui multă vreme. Şi toate astea, pentru că el notează greşit vorbele mele.
Urmă o tăcere. Acum, ochii bolnavi ai procuratorului îşi aţinteau privirea grea asupra arestatului.
— Îţi repet pentru ultima oară, nu mai face pe nebunul, tîlharule, rosti Pilat, sec şi monoton, nu ai multe la răboj, dar ce stă scris acolo e de ajuns ca să fii spînzurat.
— Nu, nu, hegemon, zise arestatul, încordîndu-se tot, în dorinţa de a convinge — umblă, umblă mereu unul cu pergament din piele de ţap în mînă şi scrie tot. într-o zi mi-am aruncat ochii pe acest pergament şi m-am îngrozit. Nu rostisem nimic din ceea ce scria în el. L-am implorat: arde, rogu-te, pergamentul tău! Dar el mi l-a smuls din mînă şi a fugit.
— Cine era? întrebă în silă Pilat, trecîndu-şi mîna peste tîmplă.
— Levi Matei, răspunse cu bunăvoinţă omul; strîngea dările; m-am întîlnit cu el prima dată pe drumul spre Betfa-ghe, în locul unde iese în clin o grădină de smochini, şi am stat de vorbă cu dînsul. La început, s-a purtat duşmănos cu mine şi chiar m-a jignit, adică a crezut el că mă jigneşte, fă-cîndu-mă cîine. Spunînd aceasta, arestatul zîmbi: eu nu văd nimic rău în acest animal, şi cuvîntul n-are de ce să mă supere.
Secretarul nu mai notă nimic, aruncînd cu coada ochiului o privire mirată, nu arestatului, ci procuratorului.
Читать дальше