Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Vocea de tenor liric a lui Berlioz răsuna pe aleea pustie şi, pe măsură ce Mihail Alexandrovici se aventura într-un labirint în care numai un om foarte cult îşi putea permite să se aventureze fără riscul de a-şi frânge gîtul, poetul afla multe lucruri interesante şi instructive despre Osiris, bunul zeu egiptean, fiu al Cerului şi al Pămîntului, despre Famuz, zeul fenicienilor, despre Marduc, şi, în sfîrşit, despre mai puţin cunoscutul Huitzi-Lopochi, cumplitul zeu, cîndva atît de venerat de aztecii din Mexic.

Chiar în timp ce Mihail Alexandrovici îi povestea poetului cum modelau aztecii din aluat figurina lui Huitzi-Lopochi, pe alee se ivi, în sfîrşit, un om.

Ulterior, cînd, sincer vorbind, era prea tîrziu, diferite instituţii l-au descris pe omul cu pricina în cîte o notiţă informativă, a căror confruntare nu putea să nu trezească uimirea. Astfel, în prima se spunea că era mic de stat, avea dinţi de aur şi şchiopăta de piciorul drept. în a doua, dimpotrivă, că era un uriaş, avea coroane de platină şi şchiopăta de piciorul stîng. A treia informa laconic că nu avea semne particulare.

Sîntem siliţi să recunoaştem că nici una din aceste mărturii nu e demnă de crezare.

În primul rînd, individul nu şchiopăta defel, nu era nici scund şi nici uriaş, ci, pur şi simplu, înalt. în ce priveşte dinţii, în partea stingă avea coroane de platină, iar în dreapta — de aur. Purta un costum scump, din stofă cenuşie, şi pantofi la culoare, de provenienţă străină. Bereta cenuşie şi-o pusese falnic pe-o ureche, iar sub braţ ţinea un baston cu măciulie neagră, înfăţişînd un cap de pudel. După aparenţă, avea vreo patruzeci şi ceva de ani. Era proaspăt bărbierit, brunet, cu gura cam strîmbă. Ochiul drept — negru, stîngul — verde. Sprîncenele — negre, una mai pronunţat arcuită decît cealaltă, într-un cuvînt, un străin, om de pe alte meleaguri.

Trecînd prin dreptul băncii pe care şedeau redactorul-şef şi poetul, străinul îi privi cu coada ochiului, se opri un pic, apoi se aşeză pe banca vecină, la cîţiva paşi de cei doi prieteni.

„Un neamţ…” îşi spuse Berlioz. „Englez… gîndi Bezdomnîi. Ia te uită! Poartă mănuşi! Cum de nu moare de căldură!”

Străinul aruncă o privire peste clădirile înalte ce formau un pătrat în jurul lacului şi se vedea cît de colo că se afla pentru întîia oară prin aceste locuri şi că-i stîrneau interesul. Ochii i se opriră la etajele de sus, unde în geamurile ferestrelor se răsfrîngea sclipirea soarelui care avea să-l părăsească pentru totdeauna pe Mihail Alexandrovici; apoi, străinul îşi mută privirea în jos, unde geamurile începeau să capete culorile amurgului, zîmbi condescendent şi ironic unui gînd ascuns, făcu ochii mici, îşi puse mîinile pe măciulia bastonului şi-şi propti bărbia în ele.

— Tu, Ivan, zise Berlioz, ai zugrăvit cu ironie şi foarte izbutit, de pildă, naşterea lui Isus, fiul lui Dumnezeu, dar buba e că încă înaintea lui Isus s-au născut un şir întreg de fii ai Domnului, ca, de pildă, Attis din Frigia. Mai pe scurt, nici unul din ei, de fapt, nu s-a născut cu adevărat, n-a existat, după cum n-a existat nici Isus, şi se impune ca în loc să descrii naşterea lui Isus sau, să zicem, venirea magilor, să vorbeşti despre zvonurile stupide legate de această venire. Altfel, din povestirea ta reiese că Isus s-a născut într-adevăr!…

Bezdomnîi încercă să-şi curme sughiţul care-l secătuise de puteri; îşi opri răsuflarea, dar asta-l făcu să sughiţă mai chinuitor şi mai zgomotos; în aceeaşi clipă Berlioz îşi întrerupse prelegerea, întrucît străinul se ridică deodată şi veni spre cei doi scriitori, care-l priveau miraţi.

— Vă rog să mă iertaţi, vorbi omul cu accent străin, dar fără a stîlci cuvintele, că-mi permit, deşi nu ne cunoaştem, însă obiectul discuţiei dumneavoastră ştiinţifice este atît de interesant, încît…

Astfel vorbind, îşi scoase politicos bereta, şi celor doi prieteni nu le mai rămase altceva de făcut decît să se ridice şi să-l salute.

„Mai degrabă-i francez…” gîndi Berlioz.

„O fi polonez?…” gîndi Bezdomnîi.

Se cuvine să adăugăm că străinul îi făcu poetului o impresie foarte proastă de cum deschise gura; în schimb lui Berlioz îi plăcu; de fapt, nu asta este expresia potrivită, ci, cum să zic… îi stîrni curiozitatea.

— Îmi îngăduiţi să mă aşez lîngă dumneavoastră? zise politicos străinul, şi cei doi, mai mult în silă, îi făcură loc între ei, iar omul se instala sprinten la mijloc, intrînd direct în discuţie. Dacă am auzit bine, aţi binevoit să afirmaţi că Isus nu a existat? întrebă el, fixîndu-l pe Berlioz cu ochiul stîng — cel verde.

— Da, aţi auzit bine, confirmă reverenţios Berlioz, tocmai asta spuneam.

— Ah, ce interesant! exclamă străinul.

„Ce dracu o fi vrînd şi ăsta?” se întrebă Bezdomnîi, în-cruntîndu-se.

— Şi dumneavoastră eraţi de acord? se informă necunoscutul, întorcîndu-se spre Bezdomnîi.

— Sută-n sută! confirmă poetul, căruia îi plăcea să se exprime colorat şi în metafore.

— Uimitor! exclamă interlocutorul nepoftit şi, privind cu precauţie în jur şi coborîndu-şi vocea gravă, urmă: Ier-taţi-mă că vă plictisesc atîta, dar, după cum am înţeles, dumneavoastră, pe deasupra, nu credeţi nici în Dumnezeu? Spu-nînd aceasta, făcu nişte ochi speriaţi şi adăugă: Vă jur că n-am să suflu o vorbă nimănui!

— Da, nu credem în Dumnezeu, confirmă Berlioz cu o umbră de zîmbet pe buze, amuzat de spaima turistului străin, dar despre asta se poate vorbi liber, cu voce tare.

Străinul se lăsă pe speteaza băncii şi întrebă cu glas piţigăiat, de curios ce era:

— Sînteţi atei?!

— Da, sîntem atei, răspunse zîmbind Berlioz, iar Bezdomnîi gîndi, înfuriindu-se: „Ian te uită cum se ţine scai de noi şmecherul ăsta din străinătăţuri!”

— O, e încîntător! strigă uimitorul personaj, răsucindu-şi capul cînd la dreapta, cînd la stînga şi măsurîndu-i cu privirea pe cei doi literaţi.

— În ţara noastră, ateismul nu mai miră pe nimeni, remarcă Berlioz cu politeţe diplomatică. Marea majoritate a populaţiei noastre, devenind conştientă, de mult nu mai crede în poveştile cu Dumnezeu.

Aici, străinul făcu următoarea figură: se ridică în picioare şi îi strînse mîna redactorului-şef, uluit, însoţindu-şi gestul cu cuvintele:

— Daţi-mi voie să vă mulţumesc din tot sufletul!

— Pentru ce, mă rog, îi mulţumiţi? se interesă Bezdomnîi, clipind des din ochi.

— Pentru informaţia extrem de valoroasă şi deosebit de interesantă pentru mine, care călătoresc, îl lămuri ciudatul străin ridicînd semnificativ degetul arătător.

Informaţia importantă făcuse, după cît se vedea, într-adevăr, o impresie puternică asupra turistului, deoarece-şi roti ochii speriaţi peste case, de teamă parcă să nu apară cumva la fiecare fereastră cîte un ateu.

„Nu, nu-i englez”, hotărî Berlioz, iar Bezdomnîi se întrebă: „Interesant, unde-o fi învăţat să turuie aşa ruseşte?” şi se încruntă din nou.

— Dar permiteţi-mi să vă pun o întrebare, urmă noul sosit, după cîteva clipe de neliniştită cugetare, cum rămîne cu demonstrarea existenţei lui Dumnezeu, cu argumentele, care, după cum se ştie, sînt exact cinci la număr?

— Din păcate, răspunse compătimitor Berlioz, nici unul din aceste argumente nu face doi bani, şi omenirea le-a trecut de mult la arhivă. Sînteţi, cred, de acord că, raţional, nu poate fi vorba de nici o demonstrare a existenţei lui Dumnezeu.