Mihail Bulgakov: Maestrul şi Margareta

— Nu, asta n-o să se întîmple în nici un caz! rosti străinul cu o neclintită convingere.

— De ce, mă rog?

— Pentru că, urmă el, aţintindu-şi ochii îngustaţi spre cer, unde, presimţind răcoarea serii, păsări întunecate însăilau neauzit bolta, pentru că Annuşka a şi cumpărat uleiul de floarea-soarelui, şi nu numai că l-a cumpărat, dar l-a şi vărsat. Aşa că şedinţa nu va mai avea loc.

După aceste cuvinte, e de la sine înţeles că în umbra teilor se lăsă tăcerea.

— Iertaţi-mă, se interesă după o scurtă pauză Berlioz, ui-tîndu-se uluit la străinul care îndrugase verzi şi uscate, ce amestec au în treaba asta uleiul de floarea-soarelui… şi numita Annuşka?

— Îţi spun eu ce amestec au, sări deodată Bezdomnîi, hotărît, se vede, să declare război interlocutorului nepoftit. Aţi avut vreodată prilejul, cetăţene, să vă aflaţi într-un spital de alienaţi?

— Ivan!… exclamă încet Mihail Alexandrovici. Străinul însă nu se simţi ofensat cîtuşi de puţin, ci rîse cu poftă.

— Am fost, am fost, şi nu o dată! strigă el, tot rîzînd, dar fără să-şi ia privirea gravă de la poet. Unde n-am fost eu! Păcat numai că nu m-am învrednicit să mă documentez la profesorul psihiatru despre schizofrenie. Aşa că, vedeţi, Ivan Nikolaevici, interesaţi-vă personal la dînsul ce înseamnă asta!

— De unde-mi ştiţi numele?

— Vai de mine, Ivan Nikolaevici, dar cine nu vă cunoaşte?

Spunînd aceasta, străinul scoase din buzunar numărul din Literaturnaia Gazeta apărut în ajun, şi Ivan Nikolaevici îşi văzu pe prima pagină portretul, iar dedesubt — versurile. Dar această mărturie a gloriei şi popularităţii ce-l bucurase încă mai ieri de astă dată nu-l încînta deloc.

— Scuzaţi, vă rog, zise el, întunecîndu-se la faţă. Puteţi să ne aşteptaţi o clipă? Trebuie să-i spun o vorbă tovarăşului meu.

— Cu plăcere! E atît de bine aici, sub tei, exclamă necunoscutul. Şi, fiindcă veni vorba, nu mă grăbesc defel.

— Iată ce-i, Misa, şopti poetul, trăgîndu-l pe Berlioz deoparte, ăsta nu-i turist străin, ci spion. E emigrant rus, care s-a strecurat în ţară. Ia cere-i actele, altfel ne scapă…

— Crezi? rosti în şoaptă, alarmat, redactorul-şef, şi în sinea lui: „Să ştii că are dreptate…”

— Poţi să mă crezi, îi hîrîi în ureche poetul; face pe prostul ca să ne tragă de limbă. Ai auzit doar cum vorbeşte ruseşte.

Poetul îi tot dădea înainte, urmărindu-l cu coada ochiului pe necunoscut, ca nu cumva acesta să dispară.

— Hai să punem mîna pe el, că de nu, o şterge…

Şi-l trase pe Berlioz spre banca unde-l lăsaseră pe străin.

Acesta nu mai şedea. Se ridicase în picioare şi-i aştepta ţinînd în mînă un carneţel cu scoarţe cenuşii, un plic elegant şi o carte de vizită.

— Iertaţi-mă, vă rog, în focul discuţiei noastre am uitat să mă prezint. Poftiţi cartea mea de vizită, paşaportul şi invitaţia de a veni la Moscova pentru o consultaţie, rosti necunoscutul, convingător, aruncînd o privire sfredelitoare celor doi literaţi.

Aceştia se simţiră jenaţi. „Drace, a auzit tot…”, gîndi Berlioz şi, printr-un gest plin de politeţe, îi dădu să înţeleagă că nu este necesar să-şi prezinte actele; în timp ce străinul i le vîra sub nas redactorului-şef, poetul apucă să citească pe cartea de vizită, scris cu litere latine, cuvîntul „profesor” şi litera majusculă cu care începea numele — un „W”.

— Îmi face plăcere să vă cunosc, mormăi între timp redactorul-şef, fîstîcit, şi necunoscutul băgă actele din nou în buzunar.

Relaţiile fiind astfel restabilite, toţi trei se instalară din nou pe bancă.

— Aţi fost invitat la noi în calitate de consultant, profesore? îl întrebă Berlioz.

— Da, în calitate de consultant.

— Sînteţi german? se informă Bezdomnîi.

— E-e-u?… făcu profesorul, căzînd deodată pe gînduri. Da, aş putea zice că sînt german, confirmă el în cele din urmă.

— Vorbiţi straşnic ruseşte, remarcă Bezdomnîi.

— O, sînt poliglot, cunosc foarte multe limbi, preciza profesorul.

— Şi ce specialitate aveţi? întrebă, curios, Berlioz.

— M-am specializat în magia neagră.

„Asta-i bună!…” simţi ca un sfredel în creier Mihail Ale-xandrovici.

— Şi… aţi fost invitat, aici, la noi, în specialitatea asta? întrebă el, bîlbîindu-se.

— Da, în această specialitate, confirmă profesorul şi-l lămuri: Aici, la biblioteca de stat, au fost găsite manuscrise autentice datînd din secolul al zecelea, aparţinînd necroman-tului Herbert de Aurillac. Mi se cere să le descifrez. Sînt unicul specialist din lume.

— A-a! Sînteţi istoric? întrebă Berlioz cu uşurare şi profund respect.

— Da, sînt istoric, confirmă învăţatul şi adăugă tam-ne-sam: Astă-seară, la Patriarşie prudî, va avea loc o istorie interesantă!

Spusele lui îi uimiră din nou la culme pe poet şi pe redactorul-şef: profesorul le făcu semn să vină mai aproape şi, cînd se aplecară spre el, şopti:

— Să ştiţi că Isus a existat.

— Uitaţi-vă, domnule profesor, replică Berlioz cu un zîmbet silit, avem toată stima pentru vastele dumneavoastră cunoştinţe, dar, în ce ne priveşte, ne menţinem punctul nostru de vedere în această problemă.

— Dar nu-i nevoie de nici un punct de vedere, declară ciudatul profesor, pur şi simplu a existat, şi atîta tot.

— Bine, dar se impun totuşi nişte argumente, începu Berlioz.

— Nu-i nevoie de nici un fel de argumente, ripostă profesorul şi urmă, cu glas scăzut, pierzîndu-şi, nu se ştie de ce, accentul străin: Totul este cît se poate de simplu: înfăşurat într-o mantie albă…

Înfăşurat într-o mantie albă cu căptuşeală sîngerie, cu pas tîrşîit de cavalerist, în ziua a paisprezecea a lunii Nisan, lună de primăvară, la ceasurile dimineţii, ieşi sub colonada dintre cele două aripi ale palatului lui Irod cel Mare procuratorul Iudeii, Pilat din Pont.

Ura de moarte mirosul uleiului de trandafiri, iar acum totul prevestea o zi proastă, întrucît mirosul acesta prinse a-l urmări încă din zori.

I se părea că palmierii şi chiparoşii din grădină exalau un parfum de trandafiri, că la mirosul specific al echipamentului de piele şi al sudorii pe care-l răspîndeau soldaţii din escortă se adăuga efluviul acela blestemat al parfumului de trandafiri.

Dinspre corpurile caselor aflate în dosul palatului, unde se instalase cohorta întîi din Legiunea a 12-a Fulminanta, venită cu procuratorul la Yerushalayim, prin terasa superioară a grădinii se prelingea pînă în colonadă o şuviţă de fum, şi, la acest fum amărui, care anunţa că în centurii bucătarii se şi apucaseră să gătească prînzul, se adăuga acelaşi iz de ulei de trandafiri.

„O, zei, de ce mă pedepsiţi?… Da, nu mai încape nici o îndoială, este ea, din nou ea, hemicrania, boală cumplită, de neînvins, cu dureri ce cuprind o jumătate a capului… boală fără leac, fără nici o scăpare… să încerc să ţin capul nemişcat…”

Pe pardoseala de mozaic, lîngă havuz, îl aştepta jilţul; fără să se uite în jur, procuratorul se aşeză şi întinse mîna într-o parte.

Respectuos, secretarul puse în această mînă un pergament. Neputîndu-şi stăpîni o grimasă de durere, procuratorul parcurse cu coada ochiului cele scrise, înapoie secretarului pergamentul şi rosti anevoie:

— Acuzatul e din Galileea? Cazul a fost prezentat tetrar-hului?

— Da, procuratorule, răspunse secretarul.