Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Bravo! strigă străinul. Bravo! Aţi reprodus întocmai ideea bătrînului şi neobositului Immanuel, cu privire la această temă. Dar iată nostimada: el a dărîmat cu desăvîrşire toate cele cinci argumente, ca apoi, rîzînd parcă de sine însuşi, să emită un al şaselea, al său personal.

— Nici argumentul lui Kant, obiectă cu un zîmbet subtil eruditul redactor-şef, nu este convingător. Nu degeaba spune Schiller că raţionamentul lui Kant în această problemă îi poate satisface numai pe sclavi, iar Strauss rîdea pur şi simplu de acest argument.

În timp ce vorbea, Berlioz se întreba în sine: „Cine-o fi totuşi tipul ăsta? Şi cum de vorbeşte atît de bine ruseşte?”

— Pentru argumentele lui, Kant ăsta ar merita băgat pe vreo trei ani la răcoare, la Solovki! trînti, din senin, Ivan Nikolaevici.

— Ivan! şopti stînjenit Berlioz.

Dar propunerea de a-l expedia pe Kant la Solovki nu avu darul să-l uimească pe necunoscut, ci, dimpotrivă, îl făcu să se extazieze.

— Exact, exact, vocifera el, şi ochiul stîng, cel verde, cu care îl fixa pe Berlioz, scapără. Acolo îi e locul! Că doar i-am zis eu atunci, la dejun: „Orice aţi spune, domnule profesor, aţi născocit ceva ce nu stă în picioare. O fi, poate, inteligent, însă prea-i de neînţeles. Lumea o să facă haz pe seama dumneavoastră.”

Berlioz holbă ochii de uimire. „La dejun?… I-a zis lui Kant?!… Ce tot îndrugă ăsta?” se întrebă el.

— Numai că, urmă străinul, adresîndu-se poetului, fără să se simtă jenat de mirarea lui Berlioz, nu-i cu putinţă să fie trimis la Solovki, dat fiind că de o sută de ani şi mai bine bătrînul sălăşluieşte pe meleaguri mult mai îndepărtate decît Solovki şi nu poate fi scos de acolo cu nici un chip — vă asigur.

— Păcat! replică arţăgos poetul.

— Şi mie îmi pare rău, se declară de acord necunoscutul, şi ochiul îi scapără. Mă nelinişteşte însă un lucru: dacă Dumnezeu nu există, atunci se pune întrebarea: cine îndrumă viaţa omului şi, în general, toată rînduiala de pe pămînt?

— Omul le îndrumă pe toate, se grăbi Bezdomnîi să dea un răspuns răspicat la această chestiune, ce-i drept, nu prea clară.

— Să-mi fie cu iertare, obiectă blînd necunoscutul, ca să îndrumi, trebuie să ai un plan cît de cît exact pentru o perioadă mai lungă de timp. Or, daţi-mi voie să vă întreb, cum poate îndruma omul lucrurile, cînd el nu numai că nu-i în stare să întocmească un asemenea plan, chiar şi pentru un timp derizoriu de scurt, să zicem, de o mie de ani, dar nici măcar să garanteze pentru ziua de mîine a propriei lui persoane? într-adevăr — aici necunoscutul se întoarse spre Berlioz — închipuiţi-vă că dumneavoastră, de pildă, o să-ncepeţi să îndrumaţi, să dispuneţi de dumneavoastră şi de alţii, într-un cuvînt, ca să zic aşa, să prindeţi gust, şi deodată… faceţi… he… he… un cancer la plămîni… Spunînd aceasta, străinul zîmbi dulce, ca şi cum gîndul la cancerul pulmonar îi făcea plăcere… Da, un cancer… repetă el cuvîntul răsunător, în-gustîndu-şi ochii ca un motan, şi iată că s-a isprăvit cu îndrumarea dumneavoastră!… Nu vă mai interesează nimic altceva decît propria dumneavoastră soartă. Rudele încep să vă mintă în faţă. Simţind că nu-i a bine, consultaţi urgent medicii, apoi apelaţi la şarlatani şi uneori, chiar şi la ghicitoare. Toate acestea sînt lipsite de sens, o ştiţi şi dumneavoastră foarte bine. Deznodămîntul este tragic: cel care, mai ieri, socotea că îndrumă, conduce — se pomeneşte dintr-o dată întins ţeapăn într-o cutie de lemn, iar cei din jur, dîndu-şi seama că nu mai e bun de nimic, îl ard într-un cuptor. Dar se poate întîmpla şi mai rău: îşi pune omul în gînd să plece la Kislovodsk — străinul îl aţinteşte printre gene pe Berlioz — un lucru dintre cele mai banale, s-ar părea, uşor de realizat, dar nici asta nu izbuteşte să facă, pentru că, aşa, din pricini neştiute, alunecă pe neaşteptate şi nimereşte sub roţile unui tramvai! Puteţi susţine că a îndrumat chiar el lucrurile în felul ăsta? Nu ar fi mai corect să credem că altcineva a decis în privinţa lui?

La aceste cuvinte, necunoscutul chicoti din cale-afară de ciudat.

Berlioz ascultase cum nu se poate mai atent povestea neplăcută despre cancer şi tramvai şi începură să-l chinuiască nişte gînduri confuze, alarmante. „Ăsta nu-i străin… Nu-i venit de peste hotare… îşi spunea el, e un individ cum nu se poate mai bizar… Dar mă întreb, totuşi, cine e?…”

— Doriţi o ţigară, nu-i aşa? îl întrebă deodată necunoscutul pe Bezdomnîi. Ce marcă preferaţi?

— Aveţi la alegere? îl întrebă posomorit poetul, care-şi terminase ţigările.

— Din care preferaţi? repetă necunoscutul.

— Ei bine, „Marca noastră”, îl informă, furios, Bezdomnîi. Necunoscutul scoase numaidecît din buzunar portţiga- retul şi-l oferi lui Bezdomnîi.

— Poftim, serviţi „Marca noastră”…

Pe cei doi literaţi îi ului nu atît faptul că în portţigaret se găseau tocmai ţigările „Marca noastră”, cît portţigaretul în sine. Era uriaş, din aur fin, şi pe capacul lui, cînd îl deschise, sclipi flacăra albastră a unui triunghi din briliante.

Aici, literaţii cugetară, fiecare în felul său. Berlioz: „Da, e un străin”, iar Bezdomnîi: „Ian te uită, al naibii!”

Poetul şi cu posesorul portţigaretului îşi aprinseră cîte o ţigară, iar Berlioz, nefiind fumător, refuză. „Va trebui să-i ripostez cam aşa, hotărî Berlioz: da, omul este muritor, nimeni nu neagă acest lucru. Dar adevărul e că…”

Nu apucă să rostească aceste cuvinte, că vorbi străinul:

— Da, omul este muritor, dar asta n-ar fi încă nimic. Rău e că lucrurile se petrec uneori subit — aici e clenciul! Şi că, în general, el nu-i în stare să spună nici măcar ce va face astă-seară!

„Ce mod absurd de a aborda chestiunea…” gîndi Berlioz şi ripostă:

— Ei, asta-i cam exagerat. Cît priveşte seara de astăzi, ştiu mai mult sau mai puţin exact cum va decurge. Se înţelege de la sine că, dacă o iau pe strada Bronnaia, şi acolo o să-mi cadă o cărămidă în cap…

— Aşa, din senin, cărămida nu cade în cap nimănui niciodată, îl întrerupse pe un ton categoric necunoscutul. în ce mă priveşte, vă asigur că ea nu vă ameninţă în nici un caz. Dumneavoastră o să muriţi de altă moarte.

— Ştiţi, poate, de ce moarte anume? se interesă Berlioz cu o ironie cum nu se poate mai firească, antrenîndu-se într-o discuţie într-adevăr stupidă. N-aţi vrea să-mi spuneţi şi mie?

— Cu plăcere, se grăbi să încuviinţeze străinul. îl măsură pe Berlioz cu privirea, ca şi cînd s-ar fi pregătit să-i coasă un costum de haine, mormăi printre dinţi: „Unu, doi… Mercur se află în a doua casă… luna s-a dus… şase — nenorocire… seara — şapte…” — după care declară cu glas tare, plin de voioşie: O să vi se taie capul!

Bezdomnîi, turbat de furie, se holbă la obraznicul necunoscut, iar Berlioz îl întrebă, zîmbind strîmb:

— Şi cine anume o va face? Duşmanii? Intervenţioniştii?

— Nu, urmă răspunsul, o rusoaică, o comsomolistă.

— Hm… mîrîi Berlioz, enervat de gluma necunoscutului; asta, vă rog să mă scuzaţi, e puţin probabil.

— Şi pe mine vă rog să mă scuzaţi, sări străinul, însă aşa stau lucrurile. Daţi-mi voie să vă întreb ce faceţi în seara asta, dacă nu e un secret?

— Nu-i nici un secret. De aici mă duc pe acasă, în strada Sadovaia, apoi voi prezida o şedinţă la zece seara, la Massolit.