Mihail Bulgakov: Maestrul şi Margareta

— O, nu! strigă Pilat şi, după fiecare cuvînt rostit, se simţea tot mai uşurat: nu trebuia să se mai prefacă, nu era nevoie să-şi măsoare vorbele. Prea te-ai plîns de mine cezarului, şi acum e rîndul meu, Caiafa! Acum are să zboare vestea, dar n-am să i-o trimit guvernatorului în Antiohia, şi nici la Roma, ci, de-a dreptul la Capri, însuşi împăratului, ca să afle că voi, la Yerushalayim, îi scăpaţi de la moarte pe răzvrătiţii notorii. Şi potolesc eu setea Yerushalayimului, dar nu cu apă din eleşteul lui Solomon, cum am vrut atunci spre binele vostru, nu, nu cu apă! Adu-ţi aminte cum a trebuit să scot de pe pereţi scuturile cu însemnele împăratului, să mut ostile de pe un loc pe altul şi, vezi bine, a trebuit să vin, să văd cu ochii mei ce se petrece la voi! Ţine minte ce-ţi spun, mare preot, ai să vezi aici, la Yerushalayim, multe cohorte, da, multe! Sub zidurile oraşului va veni toată Legiunea Fulminanta, va veni călărimea arabă; atunci o să auzi tu plînset amar şi gemete şi atunci o să-ţi aminteşti de Baraba cel salvat şi ai să regreţi că ai trimis la moarte pe filozoful cu paşnica lui predică!

Chipul marelui preot se acoperi de pete roşii, ochii îi ardeau. Zîmbi, ca şi procuratorul, rînjindu-şi dinţii, şi răspunse:

— Crezi, oare, procuratorule, ceea ce spui în clipa asta? Nu, nu crezi! Nu pace, o, nu, ne-a adus la Yerushalayim ademenitorul poporului, şi tu, călăreţule, o înţelegi perfect. Ai vrut să-l laşi slobod, ca să răzvrătească mulţimea, să profa- neze credinţa şi să îngenuncheze poporul iudeu sub săbiile romanilor! Dar eu, mare preot al iudeilor, cît voi trăi pe lume, nu voi îngădui să fie pîngărită credinţa şi voi apăra poporul! Auzi, Pilat? Zicînd aceasta, Caiafa ridică mîna ameninţător: Ascultă, procuratorule!

Caiafa tăcu, şi procuratorului i se păru din nou că aude vuietul mării rostogolindu-se pînă la zidurile grădinii lui Irod cel Mare. Venind de jos, vuietul se ridica pînă la picioarele, pînă la faţa procuratorului; în spatele lui, dincolo de aripile palatului, răsuna glasul alarmat al trîmbiţelor, scrîşnetul greu al sutelor de picioare, zăngănit de arme. Procuratorul îşi dădu seama că infanteria romană pornise conform ordinului său şi se îndrepta spre locul unde avea să se desfăşoare parada, înfricoşătoare pentru răsculaţi şi tîlhari, din preajma execuţiei.

— Auzi, procura torule? repetă încet marele preot. Ai să-mi spui oare — aici marele preot ridică amîndouă mîinile, şi gluga întunecată îi căzu de pe cap — că toate acestea le-a stîrnit jalnicul tîlhar Baraba?

Cu dosul palmei, procuratorul îşi şterse fruntea umedă şi rece, privi în pămînt, apoi, scrutînd cerul printre gene, văzu discul de foc al soarelui aproape deasupra creştetului său, iar umbra lui Caiafa, strînsă, chircită, la coada unuia dintre lei; şi spuse încet şi nepăsător:

— Se apropie de amiază. Ne-am luat cu vorba, dar trebuie să continuăm.

Cerîndu-şi scuze marelui preot în cuvintele cele mai alese, Pilat îl pofti să aştepte pe o bancă, la umbra magnoliei, pînă ce va chema persoanele menite să ia parte la o ultimă şi scurtă consfătuire, şi va mai da un ordin relativ la execuţie.

Caiafa se înclină politicos, ducîndu-şi mîna la inimă, şi rămase în grădină, iar Pilat se întoarse în balcon. Acolo îi ordona secretarului ce-l aştepta să-i poftească în grădină pe legatul legiunii, pe tribunul cohortei, pe cei doi membri ai Sinedriului, precum şi pe şeful gărzii templului, care tocmai stăteau în aşteptare pe terasa de jos a grădinii, într-un chioşc rotund cu havuz. Adăugind că nu va întîrzia să se alăture celor din grădină, Pilat se retrase în palat.

În timp ce secretarul îi chema pe cei ce urmau să ia parte la sfat, într-o încăpere cu storuri negre trase, cufundată în penumbră, procuratorul se întîlni cu un bărbat al cărui chip era pe jumătate ascuns în glugă, deşi razele soarelui, nepu-tînd să pătrundă înăuntru, nu aveau cum să-l supere. întrevederea a fost foarte scurtă. Procuratorul schimbă cu dînsul în şoaptă doar cîteva cuvinte, după care acesta se retrase, iar Pilat, traversînd colonada, ieşi în grădină.

Acolo, în prezenţa tuturor celor pe care dorise să-i vadă, procuratorul declară solemn şi rece că încuviinţează osîndi-rea la moarte a lui Yeshua Ha-Nozri, informîndu-se totodată, oficial, la membrii Sinedriului, căruia dintre răufăcători doresc ei să i se cruţe viaţa. Auzind numele lui Baraba, procuratorul zise:

— Foarte bine! apoi porunci secretarului să consemneze de îndată aceasta în protocol, strînse în pumn paftaua pe care i-o ridicase din nisip secretarul şi rosti solemn: E timpul!

Porniră cu toţii în jos, pe treptele scării largi de marmură, străjuită de doi pereţi de trandafiri ce răspîndeau un parfum ameţitor, coborînd mereu mai jos spre zidul palatului, spre poarta ce dădea într-o piaţă largă, pietruită, la capătul căreia, de cealaltă parte, se înălţau coloanele şi statuile din arenele Yerushalayimului.

De cum ieşiră din grădină în piaţă şi se urcară pe podiumul înalt şi spaţios de piatră ce domina piaţa, Pilat, privind în jur printre gene, se lămuri asupra situaţiei.

Drumul pe care-l străbătuse cu cîteva clipe mai înainte, adică drumul de la zidul palatului pînă la podium, era pustiu; în schimb, piaţa din faţa sa dispăruse. O potopise mulţimea. Aceasta s-ar fi revărsat şi peste podium, şi peste acel drum rămas pustiu, dacă n-ar fi ţinut-o în loc un rînd triplu de soldaţi din legiunea sebastiană, la stînga lui Pilat, şi acela al soldaţilor din cohorta auxiliară ituriană, la dreapta lui. Aşadar, Pilat se urcă pe podium, închizînd pleoapele şi strîngînd în pumn cu străşnicie, maşinal şi fără rost, paftaua aceea. Procuratorul închisese ochii nu pentru că-l orbise soarele, nu! O făcuse fiindcă nu voia să vadă grupul de osîndiţi, care, după cum ştia prea bine, era acum împins în urma lui pe podium.

Îndată ce mantia albă cu căptuşeala sîngerie se ivi sus, pe stînca ce domina marea de oameni, Pilat, orbit, simţi re- vărsîndu-i-se în urechi o undă sonoră: „Ha-a-a-a…” întîi încet, venind de undeva de departe, de lîngă hipodrom, apoi, crescînd asemenea unui tunet, şi, după ce-şi păstră cîteva clipe tăria, începu să scadă. „M-au văzut”, gîndi procuratorul. Dar n-apucă unda să se domolească cu totul, cînd alta îşi porni deodată colindul, vibrînd cu şi mai mare putere de-cît cea dinainte, iar în această a doua undă se desluşea un clocot şuierător, aidoma clocotului iscat de un talaz în spume, în al cărui tumult se învălmăşeau gemete răzleţe de femei. „Au fost suiţi pe eşafod, îşi spuse Pilat; gemetele sînt ale cîtorva femei strivite, în vreme ce mulţimea s-a repezit înainte.”

Aşteptă un timp, ştiind că nici o forţă nu ar putea sili mulţimea să amuţească, pînă ce nu se va revărsa tot ce se adunase într-însa, şi nu va amuţi singură.

Cînd clipa aceea veni, procuratorul îşi repezi în sus mîna dreaptă, şi peste mulţime se aşternu o tăcere desăvîrşită. Atunci, Pilat aspiră adînc-adînc în piept aerul fierbinte şi strigă:

— In numele cezarului!… şi glasul lui frînt pluti peste miile de capete.

În urechi îi năvăli de cîteva ori un strigăt metalic — cohortele de soldaţi, avîntîndu-şi lăncile şi însemnele în aer, vuiră:

— Trăiască cezarul!

Pilat îşi ridică ochii drept în soare. Sub pleoape îi ţîşni o flacără verde care-i învălui creierul; şi glasul lui răguşit străpunse văzduhul, peste mulţime, rostind în arameică: