Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Procuratorul îşi dădu seama că acolo, în piaţă, se şi strîn-sese o mare mulţime de locuitori ai Yerushalayimului, tul- buraţi de ultimele frămîntări din oraş, că această mulţime aşteaptă cu nerăbdare pronunţarea sentinţei şi că de acolo vin şi strigătele gălăgioşilor vînzători de apă.

Procuratorul începu prin a-l pofti pe marele preot în balcon, întrucît afară era o arşiţă cumplită; dar Caiafa se scuză politicos: nu-şi putea îngădui acest lucru în ajun de sărbătoare. Pilat îşi tufli gluga pe capul său cu un început de chelie şi intră în subiect. Discuţia decurse în elină.

Procuratorul îl înştiinţa pe marele preot că a examinat cazul lui Yeshua Ha-Nozri şi a întărit sentinţa de condamnare la moarte.

Astfel, la pedeapsa capitală care urma să fie aplicată în aceeaşi zi, erau condamnaţi trei tîlhari: Dismas, Hestas, Ba-raba; iar, în afară de aceştia, şi numitul Yeshua Ha-Nozri. Primii doi, care aţîţaseră mulţimea la răscoală împotriva cezarului şi fuseseră prinşi, în urma unei lupte, de autorităţile romane, nu-l priveau decît pe procurator, deci, nu intrau în discuţie. Pe ceilalţi doi, Baraba şi Ha-Nozri, puseseră mîna autorităţile locale şi-i osîndise Sinedriul. Potrivit legii, potrivit datinii, unuia dintre cei doi răufăcători trebuia să i se dea drumul în cinstea marii sărbători a Paştelui, care începea în ziua aceea. Aşadar, procuratorul vrea să ştie pe care din cei doi răufăcători intenţionează să-l elibereze Sinedriul. Pe Baraba, sau pe Ha-Nozri?

Caiafa dădu din cap, vrînd să arate că întrebarea îi este limpede, şi răspunse:

— Sinedriul cere să fie eliberat Baraba.

Procuratorul ştia prea bine că acesta va fi răspunsul marelui preot, dar ţelul lui era să arate că un asemenea răspuns îi trezeşte o adîncă uimire.

Ceea ce şi făcu Pilat cu multă iscusinţă. Arcurile sprîn-cenelor se săltară pe chipu-i semeţ şi procuratorul, mirat, îl privi drept în ochi pe marele preot.

— Mărturisesc, răspunsul acesta m-a uimit, rosti blînd procuratorul; mă tem să nu fie vorba de o neînţelegere…

Şi Pilat lămuri mai pe larg ce voia să spună. Autorităţile romane nu atentează cîtuşi de puţin la drepturile autorităţilor locale religioase; marele preot ştie bine că aşa este. De data aceasta, însă, e neîndoielnic vorba de o greşeală. Şi în- dreptarea acestei greşeli interesează, de bună seamă, autorităţile romane.

Într-adevăr, fărădelegile săvîrşite de Baraba şi de Ha-Nozri nu se puteau asemui în ceea ce priveşte gravitatea lor. Dacă al doilea, un om vădit nebun, se făcuse vinovat prin vorbele sale lipsite de noimă, rostite la Yerushalayim şi în alte cîteva locuri, primul purta povara unor fapte mult mai grave. Nu numai că-şi îngăduise să cheme poporul la răzvrătire, dar, la încercarea de a fi prins, ucisese pe unul din străjeri. Baraba este cu mult mai primejdios decît Ha-Nozri.

Ţinînd seama de cele arătate, procuratorul îl roagă pe marele preot să revizuiască hotărîrea luată şi să-l elibereze pe acela dintre cei doi osîndiţi care se dovedeşte a fi mai puţin primejdios; şi acesta este, fără nici o îndoială, Ha-Nozri. Aşadar?…

Cu glas încet, dar ferm, Caiafa arătă că Sinedriul a studiat cu luare-aminte faptele celor doi şi aduce pentru a doua oară la cunoştinţa procuratorului că intenţionează să-l pună în libertate pe Baraba.

— Cum? Chiar şi după demersul meu? Demersul făcut de cel a cărui persoană reprezintă puterea Romei? Mare preot, repetă pentru a treia oară ce ai rostit.

— Şi pentru a treia oară îţi repet că-l vom pune în libertate pe Baraba, răspunse încet Caiafa.

Totul se sfîrşise şi cei doi nu mai aveau nimic a-şi spune. Ha-Nozri era pentru totdeauna pierdut, iar durerile cumplite, necruţătoare, ale procuratorului nu mai avea cine să le tămă-duiască; ele nu aveau leac, în afară de moarte. Dar un alt gînd străfulgera mintea lui Pilat. Aceeaşi mîhnire inexplicabilă, aceeaşi întristare adîncă ce-l mai cuprinsese pe cînd şezuse în balcon îi străbătea acum întreaga făptură. încercă pe loc să şi-o explice şi explicaţia se dovedi ciudată: avea senzaţia tulbure că, vorbind cu cel osîndit, nu spusese tot ce avea de spus, nu ascultase tot ce se cuvenea să asculte.

Pilat alungă acest gînd, care-şi luă zborul într-o clipă, aşa cum venise. îşi luă zborul, dar mîhnirea rămase la fel de inexplicabilă, căci nu i-o putu, fireşte, explica un alt gînd fugar, ce-i trecuse ca fulgerul prin minte, ca să se stingă de îndată — „Nemurirea… a venit nemurirea…” A cui nemurire venise? Procuratorul nu înţelese acest lucru; dar gîndul la enigmatica nemurire îl făcu să îngheţe, aşa cum stătea în bătaia soarelui dogoritor.

— Bine, zise Pilat, aşa să fie.

Întoarse capul şi îşi plimbă privirea în jur, uimit de schimbările petrecute. Pierise tufa încărcată de trandafiri înfloriţi, pieriseră chiparoşii ce străjuiau terasa de sus, şi granatul, şi desişul verde al grădinii, şi statuia albă ascunsă în desiş. Totul pierise; prin faţa ochilor săi pluti o învolburare stacojie; în ea se clătinau lujerele unor plante acvatice, care se urniră din loc cătînd cine ştie încotro, iar, împreună cu ele, se urni şi Pilat. Acum îl stăpînea, arzîndu-l şi înăbuşindu-l, cea mai groaznică dintre mînii — mînia neputinţei.

— Mă înăbuş, rosti Pilat, mă înăbuş!

Cu mîna rece, jilavă, îşi smuci paftaua de la gulerul mantiei, şi aceasta căzu pe nisip.

— Astăzi e zăpuşeală, undeva s-a dezlănţuit furtuna, observă Caiafa, privind întruna chipul congestionat al procuratorului şi prevăzînd toate chinurile ce-l mai aşteaptă. „O, ce cumplită e luna Nisan în anul acesta!”

— Nu, zise Pilat, nu zăpuşeala e de vină, mă înăbuşă aerul pe care-l respir împreună cu tine, Caiafa, şi, îngustîndu-şi ochii, Pilat adăugă cu un zîmbet: Ia seama, mare preot!

Ochii negri ai marelui preot scăpărară — şi cu nimic mai prejos decît o făcuse Pilat puţin înainte — el aşternu pe chipul său o expresie de adîncă uimire.

— Ce mi-e dat să aud, procuratorule? răspunse mîndru şi calm Caiafa. Mă ameninţi după sentinţa dată de Sinedriu, întărită de tine însuţi? Oare e cu putinţă? Ne-am obişnuit ca procuratorul roman să-şi măsoare vorbele înainte de a le rosti. De nu ne-ar auzi careva, hegemon!

Pilat îşi aţinti ochii stinşi spre marele preot şi, rînjind, îşi stoarse un zîmbet.

— Ce spui, mare preot! Cine ar putea să ne audă aici, în clipa asta? Semăn eu oare cu băieţandrul care astăzi va fi executat? Mă crezi copil, Caiafa? Ştiu ce spun şi unde spun. în jurul grădinii e un cordon de soldaţi, în jurul palatului alt cordon; nici un şoarece n-ar putea pătrunde aici! Dar nu numai un şoarece, n-ar putea pătrunde nici ăla, cum îi zice… din Kiriat. Fiindcă veni vorba, îl cunoşti, mare preot? Da… De-ar fi pătruns aici unul ca el, s-ar fi căit nespus, de asta cred că nu te îndoieşti o clipă? Şi să ştii, mare preot, de azi înainte n-ai să-ţi mai afli liniştea! Nici tu, nici poporul tău — şi Pilat arătă cu mîna departe, spre dreapta, acolo unde sus de tot, în înalturi, se profila templul cuprins de învăpăierile soarelui — ţi-o spun eu, Pilat din Pont, călăreţul cu Lancea de Aur!

— Ştiu, ştiu, răspunse neînfricat Caiafa, cel cu barba neagră şi ochii îi scăpărară. înălţă mîna spre cer şi urmă: Ştie poporul iudeu că-l urăşti de moarte, şi multe suferinţe ai să-i aduci, dar n-ai să-l poţi pierde! Dumnezeu o să-l apere. O să ne audă, o să audă cezarul atotputernic şi o să ne ferească de cumplitul Pilat.