Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Dîndu-şi demisia de la „Varietăţi”, Rimski s-a angajat la Teatrul de păpuşi, în Zamoskvorecie. în acest teatru nu i-a mai fost dat să aibă de-a face în probleme de acustică cu prea-respectatul Arkadi Apollonovici Sempleiarov, care fusese mutat în doi timpi şi trei mişcări la Breansk şi numit responsabilul centrului de colectat ciuperci. Acum, moscoviţii mănîncă bureţi săraţi şi mînătărci marinate, le ridică în slava cerului şi se bucură grozav de această mutare. Astăzi, cînd lucrurile sînt de domeniul trecutului, putem spune că, ce-i drept, cam şchipătau treburile cu acustica lui Arkadi Apollonovici, şi că, oricît se străduise el s-o mai îmbunătăţească, nu făcuse nici o scofală.

În afară de Arkadi Apollonovici, la numărul persoanelor care au rupt-o cu teatrul trebuie trecut şi Nikanor Ivanovici Bosoi, deşi acesta nu avea nici o legătură cu teatrele, în afară de pasiunea pentru biletele de favoare. Nikanor Ivanovici nu numai că nu se duce la nici un teatru — nici cu bani, nici gratis —, dar chiar se schimbă la faţă la orice discuţie despre teatru. într-o măsură mai mare, afară de teatru, a început să-l urască pe poetul Puşkin şi pe talentatul actor Savva Pota-povici Kurolesov. Pe acesta din urmă în aşa măsură, încît anul trecut, văzînd în ziar un anunţ mortuar cu chenar negru, în care se spunea că pe Savva Potapovici, în momentul cel mai înfloritor al carierei sale, l-a lovit damblaua, Nikanor Ivanovici, citind aceste rînduri, s-a făcut stacojiu la faţă în aşa hal, încît era cît pe ce să păşească el însuşi pe urmele lui Savva Potapovici şi urlă: „Aşa-i trebuie!” Mai mult decît atît, în aceeaşi seară, Nikanor Ivanovici, asupra căruia moartea actorului popular a abătut o mulţime de amintiri dureroase, fiind singur, doar în compania lunii pline, care lumina strada Sa-dovaia, s-a îmbătat îngrozitor şi, cu fiecare pahar, lanţul blestemat al figurilor pe care le ura de moarte se tot lungea în faţa lui, şi erau în lanţul acesta şi Duncil Serghei Gherardovici, şi frumoasa Ida Gherkulanovna, şi acel stăpîn roşcat al gîşte-lor bătăuşe, şi preasincerul Kanavkin Nikolai.

Bine, dar cu toţi ăştia ce s-a întîmplat? Daţi-mi voie! Nu s-a întîmplat absolut nimic, şi nici nu se poate întîmpla, pentru că nu au existat niciodată în realitate, cum nu a existat nici simpaticul actor-comper, nici chiar Teatrul, nici bătrîna cărpănoasă, mătuşa lui Porohovnikov, care lasă să putrezească valuta în pivniţă şi, de bună seamă, nu au existat trompete de aur şi nici bucătari obraznici. Toate acestea Nikanor Ivanovici le visase, sub influenţa nemernicului Koroviev. Singurul om viu, care intrase în acest vis, a fost tocmai Savva Potapovici — actorul, şi intrase numai pentru că s-a împlîntat în memoria lui Nikanor Ivanovici, datorită frecventelor sale emisiuni la radio. El a existat, ceilalţi însă nu. Poate că nu a existat nici Aloizi Mogarîci? O, nu! Ăsta nu numai că a existat, dar există şi astăzi şi tocmai în funcţia din care şi-a dat demisia Rimski, cu alte cuvinte, în funcţia de director financiar la Teatrul de varietăţi.

Dezmeticindu-se cam la douăzeci şi patru de ore după vizita făcută lui Woland, în tren, undeva lîngă Veatka, Aloizi s-a convins că, plecînd nu se ştie de ce cu mintea zdruncinată din Moscova, uitase să-şi pună pantalonii, dar furase, în schimb, tot nu se ştie de ce, de la maistrul-constructor cartea de imobil de care nu avea nevoie. în schimbul unei sume colosale, dată însoţitorului de vagon, Aloizi cumpără de la el o pereche de pantaloni vechi şi soioşi, şi de la Veatka a luat drumul întoarcerii. Dar, din păcate, nu a mai găsit căsuţa pe care o căuta. Calabalîcul îi arsese împreună cu casa. Aloizi însă era un om grozav de întreprinzător. Peste două săptă-mîni, locuia într-o cameră splendidă din strada Briusov, iar cîteva luni mai tîrziu, era instalat în cabinetul lui Rimski. Şi aşa cum altădată Rimski suferise din pricina lui Stepan, acum se chinuia Varionuha din pricina lui Aloizi. Ivan Savelievici nu mai visează decît un singur lucru: ca acest Aloizi să dispară de la „Varietăţi”, să nu-l mai vadă-n ochi, pentru că, după cum şopteşte uneori administratorul, cînd se află într-o societate mai intimă: „O lepră ca Aloizi n-am mai văzut în viaţa mea — din partea lui Aloizi te poţi aştepta la orice.”

De altfel, n-ar fi exclus ca administratorul să fie subiectiv. Nu s-a auzit ca Aloizi să fi făcut vreo faptă murdară. După cum nu s-au semnalat nici un fel de alte fapte, dacă nu punem la socoteală, desigur, numirea altcuiva în postul bufetierului Sokov. Andrei Fokid a murit de cancer la ficat în clinica I a Universităţii de stat din Moscova, la vreo zece luni după apariţia lui Woland în capitală…

Da, au trecut cîţiva ani, peste evenimentele descrise în această carte s-a aşternut un văl, ele s-au şters din amintire. Dar nu pentru toţi, da, da, nu pentru toţi.

În fiecare an, primăvara, pe lună plină, cînd se lasă seara, sub teii de lîngă Patriarşie prudî, apare un bărbat de treizeci, treizeci şi ceva de ani. Un om îmbrăcat modest, cam roşcat, cu ochi verzi. Este profesorul Ivan Nikolaevici Ponîrev, colaborator ştiinţific la Institutul de istorie şi filozofie.

Ajungînd în dreptul teilor, se aşază totdeauna pe aceeaşi bancă, aceea pe care a stat în seara cînd Berlioz, de mult uitat de toţi, a văzut pentru ultima oară în viaţa sa discul lunii des-trămîndu-se bucăţi-bucăţi. Acum este întreagă, albă la începutul serii, apoi aurie, cu un căluţ-dragon întunecat pe ea şi pluteşte deasupra capului fostului poet Ivan Nikolaevici Bezdomnîi, stînd totodată pe loc în înaltul cerului.

Ivan Nikolaevici ştie totul şi înţelege totul. Ştie că în tinereţe a fost victima unor hipnotizatori criminali, că s-a tratat şi s-a vindecat. Dar mai ştie că există ceva mai tare decît el. Mai tare decît el e această lună plină, de primăvară. De îndată ce se apropie timpul ca astrul nopţii să înceapă să crească şi să se poleiască cu aur, astrul care a plutit cîndva deasupra celor două sfeşnice cu cinci braţe, Ivan Nikolaevici se nelinişteşte, devine nervos, pierde pofta de mîncare, somnul şi aşteaptă ca luna să se împlinească. Şi cînd e lună plină, nimic nu-l mai poate reţine pe Ivan Nikolaevici în odaie. Pe seară iese din casă şi se îndreaptă spre Patriarşie prudî.

Acolo, stă pe o bancă şi vorbeşte, singur, fără sfială, fumează, îşi mijeşte ochii, privind ba luna, ba portiţa turnantă pe care n-a uitat-o.

Ivan Nikolaevici stă acolo un ceas-două, apoi o ia din loc şi, totdeauna pe acelaşi drum, prin Spiridonovka, se îndreaptă spre stradelele de pe Arbat cu ochii goi, fără să vadă pe nimeni.

Trece pe lîngă găzărie, coteşte spre locul unde se află un felinar vechi şi strîmb şi se furişează spre grilajul în dosul căruia se vede o grădină bogată, care nu şi-a îmbrăcat încă straiele verzi; iar în grădină se înalţă o clădire în stil gotic, luminată de lună în partea unde se reliefează fereastra cu trei canaturi, şi cufundată în întuneric de cealaltă parte.

Profesorul nu ştie ce-l atrage spre grilaj şi cine locuieşte în casa aceea, dar e convins că nu merită să lupte cu el însuşi pe lună plină. In afară de asta, ştie că în grădină, după grilaj, va vedea negreşit acelaşi lucru.

Va vedea stînd pe bancă un om serios, în vîrstă, cu bărbuţă şi pince-nez, cu trăsături cam de purcel. De fiecare dată, îl găseşte pe locatarul vilei în aceeaşi poză visătoare, cu ochii la lună. Ivan Nikolaevici ştie că, după ce va fi admirat pe săturate luna, cel de pe bancă îşi va întoarce ochii negreşit şi-i va aţinti pe fereastra aceea, parcă aşteptînd să se deschidă larg, şi pe prichici să apară ceva neobişnuit.