Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Da, zise maestrul, am venit să-mi iau rămas-bun de la dumneata, pentru că ai fost singurul om cu care am stat de vorbă în ultima vreme.

Înseninîndu-se la faţă, Ivanuşka spuse:

— Bine aţi făcut că aţi zburat pînă aici. Să ştiţi că am să mă ţin de cuvînt, n-o să mai scriu poezioare. Acum mă interesează altceva, urmă Ivanuşka zîmbitor, şi-şi aţinti ochii demenţi undeva în gol. Vreau să scriu altceva. Ştiţi, în timp ce am zăcut aici, multe lucruri mi-au devenit clare.

Vorbele lui îl tulburară pe maestru şi, aşezîndu-se pe marginea patului, vorbi:

— Asta e bine, e foarte bine. Scrie mai departe despre el. Ochii lui Ivanuşka se aprinseră.

— Dar dumneavoastră n-o să scrieţi? Apoi îşi lăsă bărbia în piept, adăugind îngîndurat: Ah, da… Cum pot să-ntreb aşa ceva! şi-şi întoarse ochii, uitîndu-se speriat în podea.

— Da, zise maestrul, şi glasul său i se păru necunoscut lui Ivanuşka — necunoscut şi surd. Eu n-o să mai scriu despre el. Voi fi ocupat cu altceva.

Prin vuietul furtunii se auzi deodată un şuier îndepărtat.

— Auzi? îl întrebă maestrul.

— Urlă furtuna…

— Nu, mă cheamă, e timpul, îl lămuri maestrul, ridicîn-du-se.

— Mai staţi un pic! încă un cuvînt, se rugă Ivan. Dar pe ea aţi găsit-o? V-a rămas credincioasă?

— Iat-o, răspunse maestrul, arătînd spre perete. Din zidul alb se desprinse silueta întunecată a Margaretei, care se apropie. Se uita la tînărul întins pe pat, şi în ochii ei se citea îndurerarea.

— Sărmanul, sărmanul de el… şopti fără glas Margareta, plecîndu-se spre bolnav.

— Ce frumoasă e, rosti fără invidie, dar cu tristeţe şi cu un fel de duioşie mută Ivan, ia te uită ce bine s-au brodit toate la voi! Dar uite că la mine nu-i aşa. Aici se opri, se gîndi şi adăugă îngîndurat: de fapt, poate că-i aşa…

— Aşa, aşa, şopti Margareta şi se aplecă spre cel culcat. Iată, am să te sărut pe frunte şi totul la dumneata va fi aşa cum trebuie… Aici poţi să-mi dai crezare, eu am văzut totul, ştiu totul…

Tînărul o prinse de gît, şi Margareta îl sărută. — Rămîi cu bine, ucenicul meu! rosti abia auzit maestrul, topindu-se treptat în văzduh'.

Pieri, şi, o dată cu el, pieri şi Margareta, grilajul balconului închizîndu-se încet în urma lor…

Pe Ivanuşka îl cuprinse neliniştea. Se ridică în capul oaselor, uitîndu-se speriat în jur, gemu chiar, începu să vorbească singur, apoi se ridică din pat. Se vede că furtuna ce se dez-lănţuia tot mai turbată îi răscolise sufletul. îl nelinişteau şi paşii fără astîmpăr, şi glasurile înăbuşite pe care le prindea urechea lui obişnuită cu liniştea. Se enervă şi începu să tremure, strigînd:

— Praskovia Feodorovna!

Sora intră imediat, privindu-l întrebătoare şi alarmată.

— Ce-i? Ce s-a-ntîmplat? Te-a tulburat furtuna? Nu-i nimic, nu-i nimic… Te ajutăm îndată… Chem numaidecît doctorul…

— Nu, Praskovia Feodorovna, nu e nevoie să-l chemi, protestă Ivanuşka, uitîndu-se speriat, dar nu la Praskovia Feodorovna, ci la peretele acela alb. Nu se petrece nimic deosebit cu mine. Am ajuns să-mi cunosc stările astea, nu te speria. Spune-mi mai bine, o rugă Ivan cu căldură în glas, ce s-a în-tîmplat acum alături, în camera 118?

— Optsprezece? repetă întrebarea Praskovia Feodorovna, ferindu-şi de el ochii neliniştiţi. Nu s-a întîmplat nimic acolo.

Vocea ei suna însă fals, şi Ivanuşka îşi dădu seama şi zise:

— Eh, Praskovia Feodorovna! Eşti un om atît de sincer… Crezi c-o să fac scandal? Nu, Praskovia Feodorovna, asta nu se va întîmpla. Mai bine spune-mi drept, că doar eu simt totul prin perete.

— Adineauri a murit vecinul dumitale, şopti Praskovia Feodorovna, nefiind în stare să mintă şi să-l necăjească pe bolnav.

Spunînd acestea, se uită îngrijorată la el, în timp ce o învă-luiau scăpărările fulgerelor. Dar Ivanuşka rămase liniştit. îşi ridică doar cu înţeles un deget în sus şi spuse:

— Eram sigur! Crede-mă, Praskovia Feodorovna, că adineauri a mai murit un om în oraşul nostru. Ştiu chiar cine — şi Ivanuşka zîmbi enigmatic — o femeie!

Furtuna trecuse fără urmă şi, azvîrlit peste oraş, în tării, arcul multicolor al curcubeului se adăpa din rîul Moscova. Sus, pe o coamă de deal, între două crânguri, se profilau trei siluete întunecate. Woland, Koroviev şi Behemoth, călare pe armăsari înşeuaţi, negri ca pana corbului, priveau oraşul de peste rîu, cu cioburi de soare scînteind în mii de ferestre îndreptate spre apus, şi turnurile, ca din turtă dulce, ale mînăs-tirii Devicii.

Văzduhul vîjîi şi, lîngă pilcul de călăreţi în aşteptare, se lăsă Azazello, urmat de maestru şi Margareta, care zburaseră în coada neagră a pelerinei lui.

— A trebuit să vă tulburăm, Margareta Nikolaevna şi maestre, vorbi Woland, după o tăcere, dar să nu fiţi supăraţi pe mine. Nu cred că regretaţi. Ei, se adresă el apoi numai maestrului: ia-ţi rămas-bun de la oraş. E timpul s-o pornim; şi Woland întinse o mînă în mănuşă neagră cu manşetă largă într-acolo, peste rîu, unde sori fără număr topeau geamurile ferestrelor, unde deasupra acestor sori se ridicau ceaţa, fumul şi aburul oraşului încins peste zi.

Maestrul sări în şa şi, depărtîndu-se de ceilalţi, fugi spre marginea unei prăpăstii. Pelerina neagră se tîra în urma sa, măturînd pămîntul. Maestrul scrută cu privirea oraşul. în clipele dintîi simţi o întristare dureroasă furişîndu-i-se în inimă, curînd de tot însă îi luă locul o dulce nelinişte, un neastîm-păr de ţigan pribeag.

— Pentru totdeauna… Trebuie să pătrund sensul acestor cuvinte, şopti maestrul, trecîndu-şi limba peste buzele crăpate şi fierbinţi.

Prinse a asculta şi a lua seama cu precizie la tot ce se petrecea în sufletul lui. I se păru că tulburării ce pusese stăpî-nire pe el îi luă locul un simţămînt adînc de obidă. Dar, trecător, pieri şi el fără urmă şi, pe negîndite, se înstăpîni o trufaşă nepăsare, apoi — presimţirea liniştii eterne. Pîlcul de călăreţi îl aştepta pe maestru. Tăceau, uitîndu-se la silueta lungă şi întunecată care, la marginea prăpastiei, gesticula, ba ridicînd capul, dornic parcă să cuprindă cu privirea tot oraşul, să vadă dincolo de marginile lui, ba, cu capul în piept, cerceta parcă sub tălpi iarba ofilită, plăpîndă, bătătorită.

Tăcerea o întrerupse Behemoth, căruia i se urîse de atîta linişte.

— Daţi-mi voie mie, maître, vorbi el, să fluier înainte de galop.

— Tu ai putea s-o sperii pe doamna, îi răspunse Woland, şi, afară de asta, nu uita că toate faptele tale scandaloase, de astăzi, s-au isprăvit.

— Ah, nu, nu, messire, dădu glas Margareta, care şedea în şa ca o amazoană, cu mîinile în şolduri şi lăsînd să-i cadă pînă la pămînt trena ascuţită, permiteţi-i să fluiere. Pe mine m-a prins tristeţea înaintea drumului lung. Nu-i aşa, messire, că ea este cu totul naturală chiar atunci cînd omul ştie că la sfîrşitul acestui drum îl aşteaptă fericirea? Lăsaţi-l să ne facă să rîdem, pentru că, altminteri, mă tem că asta se va termina cu lacrimi şi totul se va degrada înainte de a porni noi la drum!

Woland îi făcu semn lui Behemoth, acesta se învioră foarte tare, sări jos din şa, băgă degetul în gură, îşi umflă obrajii şi fluieră. Margareta simţi un zumzet în urechi. Calul ei cabra, în crîng începură să cadă crengi din copaci, un stol întreg de ciori şi vrăbii îşi luă zborul, o trîmbă de praf zbură purtată spre rîu, şi se vedea cum în tramvaiul fluvial, care trecea prin dreptul cheiului, cîteva şepci zburară de pe capul pasagerilor, poposind în apă. Maestrul tresări auzind fluieratul, dar nu se întoarse, ci începu să gesticuleze şi mai neliniştit, ridicînd mîna spre cer, ameninţînd parcă oraşul. Behemoth se uită în jurul lui cu mîndrie.