Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Şi ce făcea Koroviev în timp ce tu jefuiai? întrebă Woland.

— Eu îi ajutam pe pompieri, messire, răspunse Koroviev, arătîndu-şi pantalonii rupţi. — Ah, dacă-i aşa, va trebui, bineînţeles, construită o clădire nouă.

— Va fi construită, messire, răspunse Koroviev, îndrăznesc să vă asigur.

— Ei, ce să zic, rămîne să dorim ca ea să fie mai bună de-cît cea veche, observă Woland.

— Credeţi-mă, adăugă motanul, eu sînt un profet sadea.

— In orice caz, messire, ne-am prezentat, raportă Koroviev, şi aşteptăm porunci.

Woland se ridică de pe taburet, se apropie de balustradă şi rămase multă vreme tăcut şi singur, cu spatele la suita sa, scrutînd depărtările. Apoi, părăsind balustrada, se lăsă din nou pe taburet şi spuse:

— Nu am de dat nici o poruncă. Aţi făcut tot ce s-a putut; deocamdată nu mai am nevoie de voi. Vă puteţi odihni. începe curînd furtuna, ultima furtună, ea va încheia tot ceea ce încă trebuie să fie încheiat, şi vom porni la drum.

— Prea bine, messire, răspunseră cei doi poznaşi, retră-gîndu-se numaidecît, după turnul rotund din mijlocul terasei.

Furtuna despre care vorbise Woland se grămădea ameninţătoare la orizont. Un nor negru se înălţase la apus, tăind pînă la brîu soarele. Apoi îl acoperi în întregime. Pe terasă se lăsase răcoarea. După un timp se înstăpîni întunericul.

Acest întuneric, venit dinspre apus, învălui imensul oraş. Dispărură podurile, palatele. Totul dispăru, ca şi cînd nici n-ar fi existat vreodată pe lume. Peste întreg cerul alerga un singur fir de foc. Apoi tunetul zgudui oraşul. El se repetă şi începu să se dezlănţuie furtuna. în pîcla ce se lăsase, Woland nu se mai vedea.

— Ştii, zise Margareta, aseară, cînd ai adormit, tocmai citeam despre întunericul venit de pe Mediterana… şi idolii, ah, idolii de aur! Nu ştiu de ce, dar îmi amintesc mereu de ei… Mi se pare că îndată va ploua. Simţi cum se răcoreşte afară? — Totul e bine şi frumos, răspunse maestrul, fumînd şi despicînd cu palma fumul de ţigară — cît despre idolii ăştia, lasă-i în pace… Dar mă întreb, ce-o să se mai întîmple? N-am nici cea mai mică idee.

Dialogul avea loc la asfinţitul soarelui, tocmai cînd Woland primea pe terasă vizita lui Levi Matei. Fereastra subsolului era deschisă, şi dacă cineva şi-ar fi aruncat ochii înăuntru, s-ar fi mirat de aspectul straniu al celor doi. Margareta se înfăşurase, goală, în mantia neagră, iar maestrul era îmbrăcat cu hainele lui de spital. Ea nu avea ce să îmbrace, fiindcă toate lucrurile îi rămăseseră în fosta ei casă şi, cu toate că vila aceea era destul de aproape, nici nu putea fi vorba să se mai ducă acolo să şi le ia. Maestrul însă, care-şi găsise toate costumele în dulap, de parcă n-ar fi fost plecat nicăieri, nu avea nici un chef să se îmbrace, şi acum se străduia să-i demonstreze Margaretei că se puteau aştepta din clipă în clipă la avalanşa unor evenimente cu totul şi cu totul aiuristice. E drept, maestrul era bărbierit, pentru prima oară după noaptea aceea din iarna trecută (în clinica lui Stravinski i se mai tundea bărbuţa cu maşina).

Odaia avea şi ea un aspect straniu. Şi era greu să te descurci în haosul de acolo. Pe covor zăceau nişte manuscrise, pe divan erau împrăştiate altele. Într-un fotoliu era aruncată o carte cu cotorul în sus. Iar pe masa rotundă se aflau două tacîmuri, tot felul de gustări şi cîteva sticle. De unde apăruseră toate aceste bunătăţi şi băuturi, nu ştiau nici Margareta, nici maestrul. Cînd se treziseră, ele erau pe masă.

Dormind pînă-n asfinţitul zilei de sîmbătă, maestrul şi prietena lui se simţeau întremaţi; de pe urma evenimentelor din ajun se aleseseră doar cu o uşoară durere la tîmpla stingă. Din punct de vedere psihic, cu amîndoi se petrecuseră schimbări foarte mari, după cum ar fi constatat oricine ar fi tras cu urechea la discuţia lor. Dar n-avea cine. Curticica din jurul casei era bună tocmai pentru că era totdeauna pustie. Teii şi salcia de după fereastră, cu fiecare zi mai verzi, împrăştiau un iz primăvăratic, adus în subsol de o adiere uşoară de vînt.

— Ptiu, drace! strigă pe neaşteptate maestrul. Numai cînd stai să te gîndeşti… Stinse mucul de ţigară în scrumieră, strîn-gîndu-şi capul în palme şi continuă: Te rog, ascultă, eşti o femeie

deşteaptă şi nu ţi-ai ieşit niciodată din minţi… Eşti într-adevăr convinsă că aseară am fost în casa Satanei?

— Pe deplin convinsă, răspunse Margareta.

— Sigur, sigur, urmă ironic maestrul. In concluzie, acum, în loc de un nebun — sînt doi. Soţ şi soţie! îşi avîntă braţele spre cer, strigînd: Dracu ştie ce-i asta! Dracu, dracu, dracu…

În loc să-i răspundă, Margareta se prăbuşi pe divan, izbucni în hohote de rîs, îşi bălăbăni picioarele goale, apoi strigă:

— Of, nu mai pot! Of, nu mai pot! Uite numai cum arăţi! După ce rîse pe săturate, pînă ce maestrul îşi trase ruşinat indispensabilii de la spital, Margareta deveni serioasă.

— Adineauri, fără să vrei, ai spus un adevăr, vorbi ea, dracu ştie ce-i asta şi poţi să mă crezi, dracu o să aranjeze totul! Deodată ochii i se aprinseră, sări în sus, începu să danseze pe loc şi să strige: ce fericită sînt, ce fericită sînt, ce fericită sînt că am intrat în tranzacţie cu el! O, diavolul, diavolul!… Va trebui, dragul meu, să trăieşti cu o vrăjitoare! După aceea se repezi spre maestru, îl luă de gît şi începu să-i sărute buzele, nasul, obrajii. Şuviţe rebele de păr negru nepieptănat săltau pe capul maestrului, şi atît obrajii, cît şi fruntea lui se înfier-bîntau sub sărutări.

— Dar tu, într-adevăr, semeni acum cu o vrăjitoare.

— Nici nu neg acest lucru, îi răspunse Margareta, sînt vrăjitoare şi sînt foarte mulţumită de asta.

— Bine, zise maestrul — dacă vrei să fii vrăjitoare, fii. Foarte bine şi frumos! Cu alte cuvinte, pe mine m-au răpit din spital! Şi asta-i foarte drăguţ… Să presupunem chiar că n-o să se observe lipsa noastră, dar spune-mi, pentru tot ce-i sfînt, din ce şi cum o să trăim? Spunînd asta, să ştii că pentru tine sînt îngrijorat, crede-mă.

În clipa aceea, la fereastră apărură nişte ghete cu botul bont şi partea de jos a unor pantaloni cu o dunguliţă discretă. Apoi pantalonii se îndoiră, şi lumina zilei estompă dosul voluminos al cuiva.

— Aloizi, eşti acasă? întrebă un glas, undeva sus, deasupra pantalonilor, în spatele ferestrei.

— Gata, începe, zise maestrul.

— Aloizi? întrebă Margareta, apropiindu-se de fereastră, l-au arestat ieri. Dar cine îl caută? Numele dumneavoastră? în aceeaşi clipă genunchii şi dosul dispărură şi se auzi trîn-tindu-se portiţa, după care totul intră în normal. Margareta se prăvăli pe divan şi izbucni în hohote de rîs, atît de tare, în-cît lacrimile îi ţîşniră din ochi. Dar cînd se potoli, chipul ei îşi pierdu expresia de pînă atunci, vorbi serios, şi, vorbind, se dădu jos de pe divan, se tîrî pînă la genunchii maestrului şi, privindu-l în ochi, începu să-l mîngîie pe cap:

— Cît ai suferit, cît ai suferit, sărmanul meu! Asta o ştiu numai eu. Uite, ai fire albe în păr şi veşnica cută în colţul gurii. Dragul meu, unicul, nu te mai gîndi la nimic. Ţi-a fost dat să gîndeşti prea mult, dar acum am să gîndesc eu pentru tine! Şi-ţi garantez, îţi garantez eu că totul va fi strălucitor de bine.

— Nu mă tem de nimic, Margot — îi răspunse deodată maestrul şi-şi înălţă capul, iar ei i se păru că este aşa cum era cînd compunea ceea ce, de fapt, nu văzuse niciodată, dar despre care ştia precis că a fost —, şi nu mă tem pentru că am trecut prin toate. Pe mine prea m-au speriat şi m-au ameninţat şi nu mă mai pot speria cu nimic. Dar mi-e milă de tine, Margot, iată care-i trucul, de asta tot repet unul şi acelaşi lucru. Răzgîndeşte-te! De ce să-ţi frîngi viaţa cu un om bolnav şi sărac? întoarce-te la tine! Mi-e milă de tine, de aceea ţi-o şi spun.