Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Of, tu, tu, şoptea Margareta, clătinîndu-şi capul cu părul despletit, of, tu, om sceptic, nefericit. Din cauza ta, toată noaptea trecută m-am zbănţuit în pielea goală, mi-am pierdut vechea fire şi am înlocuit-o cu una nouă, cîteva luni la rînd am stat într-o chiţimie întunecată şi mă gîndeam la un singur lucru — la furtuna de deasupra Yerushalayimului, mi-am secat ochii de atâta plîns, iar acum, cînd s-a abătut asupra noastră fericirea, tu mă goneşti? Ei, ce să-i faci, am să plec, am să plec, dar să ştii că eşti un om crud! Ei te-au distrus sufleteşte!

O duioşie amară urcă spre sufletul maestrului şi, nu se ştie de ce, el izbucni în plîns, cu faţa în părul Margaretei. Aceasta, plîngînd şi ea, îi şoptea, în timp ce degetele îi alergau pe tîmplele lui.

— Da, firele, firele, sub ochii mei se acoperă capul cu zăpadă albă, ah, capul ăsta al meu mult chinuit. Priveşte ce ochi ai! în ei e un deşert. Iar umerii sînt umeri împovăraţi… Te-au schilodit, te-au schilodit, cuvintele Margaretei erau acum fără şir, Margareta se cutremura de plîns.

Atunci maestrul îşi şterse ochii, o ridică pe Margareta, care stătuse îngenuncheată, se ridică şi el şi spuse ferm:

— Ajunge! M-ai făcut să-mi fie ruşine. N-am să mai admit niciodată laşitate din partea mea şi n-am să mă mai întorc la chestiunea asta. Poţi fi liniştită. Ştiu că amîndoi sîntem victimele bolii noastre sufleteşti, pe care, poate, eu ţi-am transmis-o ţie… Ce să-i faci, o să ducem boala asta amîndoi.

Apropiindu-şi buzele de urechea maestrului, Margareta

Îi şopti:

— Îţi jur pe viaţa ta, îţi jur pe viaţa fiului care s-a născut din cititorul în stele — totul va fi bine!

— Ei, fie precum spui, fie, răspunse maestrul şi, rîzînd, adăugă: Sigur, cînd oamenii sînt total jefuiţi, ca noi doi, ei caută salvarea în lumea de apoi. Ce să-i faci, sînt gata s-o caut acolo.

— Ei, vezi, acum eşti cel de altădată, tu rîzi, îi răspunse Margareta, şi naiba să te ia cu vorbele tale meşteşugite. Lumea de apoi, sau nu, oare nu-i acelaşi lucru? Mi-e foame.

Şi îl trase de mînecă pe maestru spre masă.

— Nu sînt convins că mîncarea asta nu va intra imediat în pămînt sau nu-şi va lua zborul pe fereastră, rosti maestrul total liniştit.

— Nu-şi va lua zborul!

Chiar în clipa aceea, la fereastră răsună un glas fonfăit:

— Pace vouă!

Maestrul tresări, iar Margareta, de-acum obişnuită cu tot felul de minuni, strigă:

— Păi e Azazello! Ah, ce drăguţ din partea lui, ce bine-mi pare! şi şoptindu-i maestrului: Vezi, nu ne lasă, se interesează de noi! — se repezi să deschidă.

— Încheie-ţi măcar mantia în faţă, îi strigă din urmă maestrul.

— Puţin îmi pasă, răspunse ea din coridor.

Şi iată-l pe Azazello intrînd, înclinîndu-se şi dînd bună ziua maestrului. Ochiul chior îi scînteia. — Ah, ce bine-mi pare! exclamă Margareta. Niciodată n-am fost atît de bucuroasă ca acum! Dar iartă-mă, Azazello, că sînt în pielea goală!

Azazello o rugă să nu-şi facă probleme, convingînd-o că văzuse la viaţa lui nu numai femei în pielea goală, ci chiar şi femei cu pielea jupuită, apoi se aşeză cu plăcere la masă, punînd în prealabil în colţ, lîngă sobă, un pachet înfăşurat într-un brocart de culoare închisă.

Margareta îi turnă lui Azazello un coniac şi acesta goli în-cîntat paharul. Privindu-l necontenit, maestrul îşi ciupea din cînd în cînd, pe sub masă, mîna stingă, dar ciupiturile nu ajutau la nimic. Azazello nu se topea în văzduh şi, la drept vorbind, nici nu era nevoie. Omul acesta mic de stat, cam roşcat, în afară, poate, de albeaţa de la ochi, nu avea nimic înspăimîn-tător în el; dar asta poate să aibă oricine — şi fără nici o vrăjitorie; hainele, poate, nu prea erau din cele obişnuite — r un fel de anteriu sau pelerină —, dar şi asemenea haine, dacă stăm să ne gîndim, se mai pot întîlni. îşi bea coniacul cu multă dexteritate, ca toţi oamenii de treabă; golea pahar după pahar, fără să ia vreo gustare. Asupra maestrului coniacul îşi făcu efectul — îi vîjia capul şi se gîndea:

„Da, Margareta are dreptate… Desigur, am în faţa mea un trimis al diavolului. Că doar, acum două nopţi, chiar eu îi demonstram lui Ivan că la Patriarşie prudî el se întîlnise cu însuşi Satana, şi acum nu ştiu de ce m-a speriat gîndul ăsta şi am început să trăncănesc despre hipnotizatori şi halucinaţii… Ce hipnotizatori, pe dracu!…”

Se uita cu luare-aminte la Azazello, ajungînd la concluzia că ochii acestuia ascund ceva, un gînd pe care nu şi-l expu-sese încă. „N-a venit pur şi simplu în vizită, ci cu o misiune”, îşi zise maestrul. Spiritul de observaţie nu-l părăsise.

Dînd pe gît al treilea păhărel de coniac, care nu avea nici un efect asupra lui, Azazello vorbi astfel:

— Aveţi aici un subsol plăcut, dracu să mă ia! Se ridică o singură întrebare: Ce să faci în acest subsol?

— Acelaşi lucru îl spun şi eu, răspunse maestrul.

— De ce îmi dai emoţii, Azazello? îl întrebă Margareta. Cumva o să trăim noi! — Se poate, se poate? strigă Azazeilo. Nici prin gînd nu-mi trece una ca asta. Cumva o să se aranjeze totul, aşa gîndesc şi eu. Da! Era să uit… Messire m-a rugat să vă salut şi mi-a poruncit să vă spun că vă invită la o mică plimbare, dacă, desigur, n-aveţi nimic împotrivă. Ce răspuns îmi daţi?

Pe sub masă, Margareta îi făcu maestrului un semn cu piciorul.

— Cu multă plăcere, răspunse maestrul, privindu-l atent pe Azazeilo, în timp ce acesta urmă:

— Nădăjduim că nici Margareta Nikolaevna n-o să refuze plimbarea?

— Fără îndoială că n-o să refuz, exclamă Margareta, făcîn-du-i maestrului din nou semn cu piciorul pe sub masă.

— Minunat! exclamă Azazeilo. Asta-mi place! Un, doi, şi gata! Nu ca atunci în grădina Alexandrovski!

— Ah, nu-mi mai aduce aminte, Azazeilo, de asta; pe atunci eram fără minte. Şi-apoi, nu sînt chiar atît de vinovată — că doar nu te întîlneşti în fiecare zi cu necuratul!

— Te cred, încuviinţă Azazeilo. Ar fi o plăcere prea mare să-l întîlneşti chiar în fiecare zi!

— Mie-mi place viteza, zise Margareta, tulburată; — viteza şi goliciunea… Ca dintr-un mauser: pac! Vai, ce grozav trage! urmă Margareta adresîndu-se maestrului. Pui şepta-rul sub pernă şi-ţi nimereşte orice punct!… Margareta se ameţise şi ochii îi ardeau tot mai tare.

— Am mai uitat ceva, strigă Azazeilo, lovindu-se peste frunte, m-am zăpăcit de tot! Messire v-a trimis un dar. Aici — el se întoarse spre maestru — e o sticlă de vin. Luaţi notă, vă rog, este din vinul pe care-l bea procuratorul Iudeii. Vin de Falerno.

Fireşte că o raritate ca asta atrase toată atenţia Margaretei şi a maestrului. Dintr-o bucată de brocart de culoare închisă, folosit la tapisatul sicrielor, Azazeilo scoase un urcior mucegăit. Mirosiră vinul, îl turnară în pahare, apoi priviră prin licoarea străvezie lumina tot mai palidă din fereastră dispă-rînd pe măsură ce se apropia furtuna.

— În sănătatea lui Woland! strigă Margareta, ridicîndu-şi paharul.

Toţi trei îşi muiară buzele luînd cîte o înghiţitură. Deodată lumina posomorită de afară începu să se stingă în ochii maestrului, i se tăie răsuflarea şi îşi dădu seama că i-a venit sfirşitul. Apucă să mai vadă cum Margareta, palidă ca moartea, îşi întinde braţele spre el, cum îi cade capul pe masă, şi-apoi alunecă pe podea.

— Otrăvitorule… mai izbuti să strige maestrul, voind să apuce un cuţit de pe masă ca să-l înjunghie pe Azazeilo; dar mîna îi lunecă fără vlagă; totul în jur se întunecă şi pieri. Căzu pe spate şi, în cădere, îşi spintecă de colţul mesei pielea de pe tîmplă.