Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

— Ai fluierat, nu zic ba, observă condescendent Koroviev, ai fluierat într-adevăr, dar dacă e să vorbim imparţial, ai fluierat foarte mediocru!

— Doar nu sînt dirijor de cor, îi răspunse Behemoth demn şi bosumflat şi deodată îi făcu Margaretei cu ochiul. — Ia să încerc eu, după vechiul obicei, zise Koroviev şi, frecîndu-şi mîinile, îşi suflă în degete.

— Dar bagă de seamă, se auzi din şa glasul sever al lui Woland, fără pozne de astea de mutilare!

— Messire, credeţi-mă, interveni Koroviev cu mîna la inimă, e vorba de o glumă, exclusiv de o glumă…

Deodată trupul lui prinse a se alungi, ca şi cînd ar fi fost de cauciuc, el făcu o figură meşteşugită din degetele de la mîna dreaptă, se răsuci ca un şurub, şi apoi, dezrăsucindu-se pe neaşteptate, fluieră.

Margareta nu auzi acest fluierat, dar îl simţi, în timp ce se văzu aruncată, împreună cu calul ei iute, la vreo zece stîn-jeni într-o parte. Alături de ea, cu rădăcină cu tot, a fost smuls un copac şi pămîntul se acoperi cu crăpături pînă la rîu. O bucată uriaşă de mal, împreună cu cheiul şi cu restaurantul de pe mal se pomeniră în rîu. în el apa clocoti, se avîntă în sus, şi pe malul celălalt, verde şi jos, se revărsă întregul tramvai fluvial cu pasagerii absolut teferi. Spre picioarele calului Margaretei, care fornăia, se prăvăli o stăncuţă omorîtă de fluieratul lui Fagot. Pe maestru îl sperie acest fluierat. El se prinse cu mîinile de cap şi fugi înapoi, spre cei care-l aşteptau.

— Ei, i se adresă Woland, care se înălţa pe calul său negru, toate socotelile sînt încheiate? Ţi-ai luat bun-rămas?

— Da, mi-am luat, îi răspunse maestrul şi, liniştit, îl privi drept în ochi, deschis şi neînfricat.

Şi atunci, peste dealuri se rostogoli, ca un glas de trîmbiţă, glasul cumplit al lui Woland:

— Venit-a ceasul! şi fluieratul strident şi hohotele de rîs ale lui Behemoth.

Caii negri se smuciră, şi, înălţîndu-se, călăreţii îşi reluară goana. Margareta simţea cum, nervos, calul ei muşcă şi trage zăbala. Umflată de vînt, pelerina lui Woland zbura deasupra cavalcadei, aşternîndu-se peste bolta tot mai întunecată a înserării. Cînd vîntul dădu o clipă la o parte vălul îndoliat, Margareta se întoarse şi, din zbor, văzu că în spatele ei pieriseră nu numai turnurile multicolore, cu un aeroplan desfăşurat deasupra lor, dar şi oraşul care se mistuise de mult, cu desăvîrşire, lăsînd în urma lui doar negură…

32 Iertarea şi eternul refugiu

O zei! Ce trist e pămîntul în faptul serii! Ce tainice par negurile deasupra mlaştinilor! O ştie cel care a rătăcit prin aceste neguri, cel care a suferit mult înainte de moarte, cel care a trecut în zbor deasupra pămîntului, purtînd în spate o povară peste puterile lui. O ştie cel obosit, care, fără regret, părăseşte negurile pămîntului, mlaştinile şi rîurile lui, şi, cu inima uşoară, se lasă în mîinile morţii, ştiind că numai ea îi va dărui tihna.

Caii fermecaţi, negri ca pana corbului, obosiseră şi ei, pur-tîndu-i acum pe călăreţi agale, iar noaptea de neînlăturat gonea mereu, ajungîndu-i din urmă. Simţindu-i suflarea, se potolise pînă şi zburdalnicul Behemoth şi, cu ghearele înfipte în şa, zbura, taciturn şi grav, cu coada stufoasă în vînt.

Noaptea îşi aşternea năframa neagră peste păduri şi lunci, aprindea mici luminiţe triste, undeva jos, departe, luminiţe străine, acum lipsite de interes, atît pentru Margareta, cît şi pentru maestru — nu mai aveau nevoie de ele. Noaptea o lua înaintea cavalcadei, cernîndu-se de sus asupra ei, presă-rînd ici-colo cerul trist cu albul stelelor.

Noaptea, tot mai neagră, zbura alături, smulgînd pelerinele de pe umerii călăreţilor, dînd la iveală înşelătoriile. Şi cînd, mîngîiată de adierile unui vînt răcoros, Margareta deschise ochii, văzu cum se schimbă înfăţişarea celor care zburau spre ţelul lor. Iar atunci cînd, de după marginea unei păduri, ieşi în întîmpinarea lor luna, plină şi purpurie, toate înşelătoriile pieriră, se prăvăliră în mlaştină, iar negurile înghiţiră instabilele veşminte vrăjitoreşti.

Ar fi fost greu de recunoscut Koroviev-Fagot, pseudo-in-terpretul misteriosului consultant — care nu avea nevoie de nici un interpret şi de nici un fel de tălmăcire — în persoana călăreţului care zbura acum alături de Woland, în dreapta prietenei maestrului. în locul aceluia care, în haine zdrenţă-roase de pehlivan, părăsise Colinele Vorobiovî sub numele de Koroviev-Fagot, galopa acum, făcînd să zornăie încetişor lanţul de aur al frîului, un cavaler violet, sumbru, cu chipul mo- horît, care nu zîmbea niciodată. îşi ţinea bărbia în piept, nu se uita la lună, nu-l interesa nici pămîntul; se gîndea la ale lui, zburînd umăr la umăr cu Woland.

— De ce s-a schimbat el aşa? îl întrebă pe Woland Margareta, în timp ce vîntul şuiera la urechile ei.

— Cavalerul acesta a făcut cîndva o glumă foarte nereuşită, îi răspunse Woland, întorcînd spre Margareta chipul său cu acel ochi ce ardea molcom. Calamburul pe care-l făcuse, referitor la lumină şi întuneric, nu era tocmai bun. Şi cavalerul a trebuit după aceea să plătească ceva mai mult şi mai multă vreme decît a presupus el. Dar noaptea asta e o noapte cînd se încheie răfuielile. Cavalerul şi-a plătit contul şi l-a închis.

Noaptea îi smulsese şi lui Behemoth coada stufoasă, îl lăsase fără blană, împrăştiind-o smocuri-smocuri prin mlaştini. Cel ce fusese motan şi mare meşter în a-l înveseli pe prinţul întunericului se dovedi a fi un adolescent subţirel, un de-mon-paj, cel mai grozav bufon din cîţi au existat vreodată pe lume. Se potolise şi el acum, şi zbura, tăcut, lăsîndu-şi pradă chipul tînăr mîngîierilor argintii ale lunii.

Ultimul din stînga, în armura-i de oţel, scînteietoare, călărea Azazello. Luna îi schimbase înfăţişarea. Clonţul stupid şi hidos dispăruse fără urmă, iar privirea saşie se corectase şi ea. Ochii erau acum simetrici, goi şi negri, iar chipul, alb şi rece. Zbura sub înfăţişarea lui adevărată — un demon al pustiului arid, un demon-ucigaş.

Margareta nu ştia cum arată ea însăşi, dar vedea prea bine cît de mult se schimbase maestrul. Părul sclipitor de alb în lumina lunii se strînsese la spate într-o coadă şi-i flutura în zbor. De cîte ori vîntul dădea la o parte pelerina maestrului, dezvelindu-i picioarele, Margareta vedea pe botforii lui, cînd aprinzîndu-se, cînd stingîndu-se, steluţele pintenilor. Ca şi adolescentul-demon, maestrul zbura cu ochii la lună, dar îi zîmbea, ca unei fiinţe apropiate şi dragi, şi mormăia întruna ceva pe sub nas, după obişnuinţa căpătată în rezerva 118.

În sfîrşit, şi Woland galopa sub adevărata sa înfăţişare. Margareta n-ar fi putut spune din ce era frîul calului său, poate din nişte lănţişoare ţesute de lună, calul lui — un bloc rupt din beznă, coama calului — un nor, iar pintenii călăreţului — petele albe ale stelelor. Zburară astfel multă vreme în tăcere, pînă ce jos, departe, prinse a se schimba înfăţişarea şi peisajul. Pădurile triste se lăsară înghiţite de întunericul Terrei, tîrînd după ele şi lamele brumate ale rîurilor. Jos, în adîncuri, se arătară ici-colo, licărind, bolovani uriaşi, iar printre ei abisuri negre, în care nu pătrundea lumina lunii.

Woland îşi opri calul pe un vîrf turtit, pietros şi trist, şi atunci călăreţii trecură la pas, ascultînd cum caii strivesc cu potcoavele pietrele din drum. Peste platoul golaş, luna revărsa o lumină vie, verde, şi curînd Margareta desluşi în locul acela deşert un jeţ, iar în el, silueta albă a unui bărbat. Poate că omul era surd, sau părea cufundat în gînduri: nu auzi cum se cutremura pămîntul pietros sub greutatea cailor, aşa încît călăreţii se apropiară de el, fără să-l tulbure.