Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Cercetările efectuate de organele de anchetă şi de psihiatri cu experienţă au stabilit că membrii bandei criminale, sau, poate, numai unul din ei (bănuiala cădea îndeosebi pe Koroviev), erau hipnotizatori dotaţi cu o forţă nemaivăzută şi care puteau să se arate acolo unde nu se aflau în realitate. Afară de asta, ei le insuflau celor care aveau de-a face cu dînşii că unele obiecte sau oameni se află acolo unde nu erau în realitate, şi invers, îndepărtau din cîmpul vizual acele obiecte sau oameni, care se găseau de fapt acolo.

În lumina unor astfel de lămuriri, totul era absolut limpede, pînă şi invulnerabilitatea inexplicabilă (fapt care i-a fră-mîntat mai mult decît orice pe cetăţeni) a motanului, în care se trăsese în apartamentul 50, cînd se încercase arestarea lui.

Natural, sus, pe lustră, nu existase nici un motan, nu avea nimeni în cine să tragă, se trăsese în gol, în timp ce Koroviev, care-i făcuse să creadă că motanul face scandal, urcat sus, pe lustră, putea să stea nestingherit în spatele celor ce trăgeau, strîmbîndu-se şi desfătîndu-se cu darul lui uriaş, dar folosit în mod criminal, de hipnotizator. Şi fără îndoială că tot el dăduse foc apartamentului, turnînd benzină pretutindeni.

Stepan Lihodeev nu plecase, bineînţeles, la Ialta cu avionul (o figură ca asta, nici chiar Koroviev nu ar fi fost în stare să înfăptuiască) şi nu trimisese de acolo nici o telegramă După ce leşinase în apartamentul văduvei bijutierului, speriat de scamatoria lui Koroviev, care i-l arătase pe motan cu o ciu-Percă marinată înfiptă în furculiţă, zăcuse acolo pînă cînd Koroviev, bătîndu-şi joc de el, îl trimisese la un aeroport din Moscova, cu o pălărie de pîslă pe cap, făcîndu-i să creadă în prealabil pe reprezentanţii miliţiei judiciare care-i ieşiseră în întîmpinare că Stepan va coborî dintr-un avion de Sevastopol. Ce-i drept, cei de la miliţia judiciară din Ialta susţineau că-l primiseră pe Stepan — care era desculţ — şi că trimiseseră la Moscova telegrame privitoare la cazul lui, dar cum nu se descoperise în dosare nici o copie a lor, s-a tras concluzia tristă, dar de nezdruncinat, că banda de hipnotizatori posedă darul de a hipnotiza la distanţe enorme şi, unde mai pui, nu numai persoane izolate, ci chiar şi în grup.

Astfel, criminalii puteau să scoată din minţi pînă şi oameni dotaţi cu cea mai sănătoasă şi rezistentă structură psihică. Aşa că, ce să mai vorbim de fleacuri ca, de pildă, de pachetul de cărţi care apare în buzunarul unui spectator din stal sau de nişte rochii dispărute, sau de o beretă care miaună, şi de alte minuni de felul ăsta! Asemenea figuri poate să facă orice hipnotizator profesionist de talie medie, pe orice scenă, ba chiar şi figura nu prea complicată cu smulgerea capului comperu-lui. Pe de altă parte, şi motanul care vorbeşte e o adevărată aiureală. Ca să le impui oamenilor un motan ca ăsta, este suficient să posezi principiile de bază ale ventrilociei, şi e puţin probabil ca cineva să se îndoiască de faptul că măiestria lui Koroviev nu mergea cu mult mai departe de aceste principii.

Da, nu de cărţi de joc e vorba, nici de scrisorile false din servieta lui Nikanor Ivanovici. Astea-s fleacuri! El, Koroviev, îl îmbrîncise pe Berlioz sub roţile tramvaiului. El îl scosese din minţi pe sărmanul poet Ivan Bezdomnîi şi tot el îl făcuse să aibă visul chinuitor cu anticul Yerushalayim şi Muntele Golgota cel arid şi ars de soare şi cu trei oameni răstigniţi. El şi cu banda lui o făcuseră pe Margareta Nikolaevna şi pe Nataşa, femeia ei de serviciu, să dispară din Moscova. Fiindcă veni vorba, anchetatorii au dat o atenţie deosebită acestei chestiuni. Trebuia lămurit următorul fapt: dacă cele două femei fuseseră răpite de banda de ucigaşi incendiatori, sau fugiseră de bunăvoie cu gaşca aceea criminală? Intemeindu-se pe mărturiile prosteşti şi confuze ale lui Nikolai Ivanovici şi luînd în consideraţie biletul straniu, dement, lăsat de Margareta Nikolaevna soţului ei, bilet în care îi scria că pleacă să se facă vrăjitoare, luînd de asemenea în consideraţie şi faptul că Nataşa dispăruse, fără să ia nici un fel de îmbrăcăminte, organele de anchetă au ajuns la concluzia că atît stăpîna cît şi femeia de serviciu fuseseră hipnotizate, ca mulţi alţii, şi răpite de bandă în această stare. S-a născut ideea, fără-ndo-ială cu totul justificată, că pe bandiţi îi atrăsese frumuseţea celor două femei.

Un punct însă a rămas cu totul confuz pentru anchetatori: ce anume îndemnase banda să-l răpească din clinica de psihiatrie pe bolnavul mintal care-şi spunea „maestru”? Asta nu s-a putut stabili, după cum nu s-a putut stabili nici numele bolnavului răpit. Aşa că acesta a dispărut pentru totdeauna, cu porecla impersonală de: Numărul o sută optsprezece, din corpul I.

Aşadar, aproape totul fusese lămurit, şi ancheta luase sfîr-şit cum iau sfîrşit toate anchetele.

Au trecut cîţiva ani, şi oamenii au început să uite de Wo-land, Koroviev şi de ceilalţi. în viaţa celor ce au avut de suferit de pe urma lui Woland şi a acoliţilor săi s-au petrecut multe schimbări, dar, oricît de mici şi neînsemnate au fost ele, trebuie totuşi semnalate.

De pildă, Georges Bengalski, după ce a petrecut trei luni de zile în clinică, s-a făcut bine şi a plecat acasă, dar a fost nevoit să-şi părăsească slujba de la Teatrul de varietăţi, şi asta în plin sezon, cînd publicul spectator năvălea la bilete, deoarece amintirea magiei negre şi a dezvăluirilor ei s-a dovedit greu de uitat. Bengalski a părăsit „Varietăţile”, pentru că îşi dădea seama că ar fi prea chinuitor pentru el să apară — în fiece seară — în faţa a două mii de oameni, să fie inevitabil recunoscut şi să rişte, desigur, să i se pună multe întrebări batjocoritoare ca: „Ei, cum e mai bine, cu cap sau fără?”

Pe deasupra, comperul îşi pierduse mult din veselia lui înnăscută, atît de necesară profesiunii sale. După cele suferite, rămăsese cu o obişnuinţă neplăcută, apăsătoare: în fiecare primăvară, cînd era lună plină, îl cuprindea o stare de nelinişte, îşi ducea deodată mîinile la gît, se uita speriat în jur şi izbucnea în plîns. Crizele treceau: totuşi, fiindcă se repetau, nu-şi putea relua vechea ocupaţie, şi s-a retras din teatru, trăind din modestele sale economii, care, după un calcul strîns, trebuiau să ajungă pentru vreo cincisprezece ani.

A plecat şi nu s-a mai întâlnit niciodată cu Varionuha, care devenise foarte popular, cîştigînd dragostea tuturor, datorită extraordinarei sale amabilităţi, rară chiar şi printre administratorii de teatru. Vînătorii de bilete de favoare nu-i ziceau altfel decît „Binefăcătorul”. Oricine ar fi telefonat la „Varietăţi” la orice oră, totdeauna se auzea în receptor un glas blînd, deşi trist: „Vă ascult”, iar la rugămintea de a fi chemat la telefon Varionuha, acelaşi glas se grăbea să răspundă: „Sînt la dispoziţia dumneavoastră!” în schimb, cîte nu pătimea Ivan Save-lievici de pe urma politeţii sale!

Stepan Lihodeev nu mai are privilegiul să vorbească la telefon de la teatru. De îndată ce a părăsit clinica, unde stătuse internat opt zile, a fost mutat la Rostov şi numit responsabil la un mare magazin alimentar. Umblă zvonul că nu mai bea deloc porto, ci numai votcă dreasă cu muguri de coacăză, din care cauză s-a înzdrăvenit în mare măsură. Se zice că a devenit tăcut şi se fereşte de femei.

Îndepărtarea lui Stepan Bogdanovici de la teatru nu-i adusese lui Rimski bucuria pe care o visase cu nesaţ cîţiva ani la rînd. După internarea sa în clinică şi tratamentul urmat la Kislovodsk, directorul financiar — acum, un moşneag, cu capul tremurînd — şi-a înaintat demisia la „Varietăţi”. Interesant de semnalat mai e şi faptul că cererea o adusese la teatru consoarta lui Rimski. Grigori Danilovici nu a avut puterea să intre nici măcar în clădirea în care văzuse geamul crăpat, scăldat de razele lunii, şi o mînă lungă întinzîndu-se spre în-cuietoarea din partea de jos a ferestrei.