Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Astfel vorbea Margareta, mergînd cu maestrul spre casa lor, spre casa lor eternă, şi maestrului i se părea că vorbele Margaretei curg susurînd, cum curgea şi susura pîrîul lăsat în urmă, şi memoria maestrului, neliniştită, memoria împunsă cu noian de ace, începu să se stingă. Cineva îl lăsa liber pe maestru, aşa cum el însuşi îl lăsase liber adineauri pe eroul pe care-l crease. Acest erou plecase în beznă, plecase fără întoarcere, iertat în noaptea de duminică, fiu al regelui-cititor în stele, al cincilea procurator al Iudeii, cumplitul călăreţ Pilat din Pont.

Ce s-a mai întîmplat, totuşi, la Moscova, după ce Woland a părăsit capitala în sîmbăta aceea, la asfinţitul soarelui, dis-părînd de pe colinele Vorobiovî împreună cu suita sa?

Inutil să mai spunem că întreaga Moscovă a vuit multă vreme de tot felul de zvonuri, care de care mai ciudate, ce s-au întins cu repeziciune în cele mai îndepărtate şi mai pierdute colţuri de provincie. Ţi-e şi silă să le mai repeţi.

Autorul acestor rînduri pline de adevăr, călătorind cu trenul spre Feodosia, a auzit povestindu-se că la Moscova două mii de oameni ieşiseră din teatru pur şi simplu în pielea goală şi aşa s-au împrăştiat pe la casele lor cu maşinile de piaţă.

Pretutindeni, la cozile din faţa lăptăriilor, prin tramvaie, magazine şi locuinţele oamenilor, prin bucătării, trenuri de cursă lungă şi locale, în gări şi halte, în staţiunile de odihnă şi pe plajă — se auzea şoptindu-se unul şi acelaşi cuvînt: „necuratul”.

Persoanele mai culte şi mai cu scaun la cap erau, bineînţeles, străine de aceste şuşoteli despre necuratul care cică vizitase capitala, ba le luau chiar şi în derîdere, încercînd să-i lămurească pe povestitori. Dar, vorba ceea, faptele rămîn fapte, şi nu poţi să treci cu vederea fără să dai explicaţii: ceva ciudat se petrecuse totuşi la Moscova. „Griboedov” transformat în scrum şi încă multe altele o confirmau în modul cel mai grăitor.

Oamenii culţi adoptară punctul de vedere al organelor de anchetă: era vorba de acţiunile unei bande de hipnotizatori şi ventriloci, adevăraţi maeştri în arta lor. Desigur, atît la Moscova cît şi în afara ei s-au luat imediat măsuri energice pentru prinderea bandei, dar, din păcate, acestea nu au dus la nici un rezultat. Cel ce-şi spunea Woland dispăruse cu toţi acoliţii săi; la Moscova nu s-a mai întors şi, în general, nu a mai apărut şi nu a mai acţionat nicăieri. Ca urmare, s-a presupus în chip firesc că a fugit în străinătate, dar prezenţa lui nu s-a mai semnalat nici peste graniţă.

Cercetările şi ancheta penală din procesul lui au continuat multă vreme. Cum-necum, fapta era monstruoasă! Nemai-vorbind de cele patru case care au ars din temelii şi de sutele de oameni înnebuniţi, ba s-au înregistrat şi morţi. Despre doi dintre ei se poate spune cu precizie: despre Berlioz şi despre nefericitul funcţionar de la Biroul de iniţiere a străinilor în problema rarităţilor istorice ale Moscovei — fostul baron Mei-gel. Doar ei au fost omorîţi. Oasele carbonizate ale celui de-al doilea au fost descoperite în apartamentul nr. 50 de pe strada Sadovaia, după ce s-a stins incendiul. Da, au fost victime, şi aceste victime revendicau cercetări.

Dar chiar şi după ce Woland a părăsit Moscova s-au înregistrat victime — oricît de trist ar fi — printre motanii negri.

În diferite colţuri ale ţării au fost împuşcate sau exterminate prin felurite metode vreo sută din aceste animale paşnice, folositoare şi credincioase omului. în diferite oraşe, peste o duzină de motani, unii dintre ei destul de mutilaţi, au fost aduşi la secţiile de miliţie. La Armavir, de pildă, un astfel de dobitoc nevinovat a fost predat miliţiei de un cetăţean, care-i legase labele dinainte.

Cetăţeanul îl pîndise pe motan şi pusese mîna pe el tocmai în clipa cînd animalul se pregătea, cu un aer hoţesc, aer pentru care pisicile nu sînt vinovate, deoarece nu-l au pentru că ar fi vicioase, ci pentru că se tem ca nu cumva unul mai puternic decît ele — om sau cîine — să le facă vreun rău sau să le supere în vreun fel (ca să le prinzi nu-i cine ştie ce, dar vă asigur că nu e nici o cinste pentru cine pune la cale o asemenea faptă; ba dimpotrivă…), după cum spuneam, se pregătea, pesemne, să sară, cu un aer hoţesc, într-un anumit scop în brusturi. Năpustindu-se asupra motanului şi smulgîndu-şi cravata de la gît ca să lege animalul, cetăţeanul mormăise veninos şi ameninţător:

„Aha! Care va să zică, acum ai poftit la noi, la Armavir, domnule hipnotizator? Să ştii că pe noi nu ne sperii! Nu mai face pe mutul cu mine, că nu-ţi merge! Ştim noi ce poamă eşti!”

Cetăţeanul dusese bietul animal la miliţie, ţinîndu-l de labele dinainte, pe care i le legase cu cravata verde, şi îmbrîn-cindu-l, ca acesta să meargă neapărat pe labele dinapoi.

— Ascultă! striga cetăţeanul, petrecut de fluierăturile puş-timii, lasă-te dumneata de-astea, nu mai face pe prostul, că nu-ţi mai merge! Fă bine şi umblă ca toată lumea!

Drept răspuns, motanul negru îşi dădea ochii peste cap ca un martir ce era. Lipsindu-l natura de darul vorbirii, el nu se putea justifica. Bietul animal şi-a datorat salvarea, în primul rînd, miliţiei, iar apoi, stăpînei lui, o văduvă bătrînă şi respectabilă. Cînd motanul a fost dus la secţie, cei de acolo s-au convins că cetăţeanul duhneşte a alcool de la şapte poşte, drept care mărturia lui a fost pusă la îndoială. între timp, aflînd de la vecini că motanul ei fusese luat pe sus, bătrînica alergase într-un suflet la secţie şi sosise la timp. Dăduse referinţele cele mai favorabile, declarînd că-l cunoaşte de cinci ani, de cînd era pisoi mic, că garantează pentru el ca pentru propria-i persoană, mai dovedind că animalul nu comisese niciodată vreo faptă rea şi nici la Moscova nu se deplasase… Se născuse şi crescuse la Armavir, şi tot acolo învăţase să prindă şi şoareci.

Motanul a fost dezlegat şi înapoiat stăpînei sale, după ce, e drept, băuse din cupa amărăciunilor, aflînd pe pielea lui ce înseamnă clevetirea şi eroarea judiciară.

În afară de motani, şi unii oameni au avut cîte-o mică neplăcere. Au fost arestaţi pentru cîtva timp: la Leningrad — cetăţenii Wolman şi Wolper, la Saratov, Kiev şi Harkov — trei Volodini, la Kazan — un oarecare Voloh, iar la Penza, nu se ştie de ce, chimistul Vetcinkevici, candidat în ştiinţe. E drept, era un brunet cu piele smeadă şi cu o statură de uriaş.

Au păţit-o în diferite colţuri ale ţării şi nouă Korovini, patru Korovkini şi doi Karavaevi. Un oarecare cetăţean a fost dat jos în gara Belgorod din trenul de Sevastopol şi legat fedeleş. îi trăsnise prin cap să-şi distreze tovarăşii de călătorie făcînd nişte scamatorii cu cărţi de joc.

Intr-un restaurant din Iaroslavl a apărut tocmai la ora prîn-zului un individ cu un primus, pe care abia-l luase de la reparat. Cînd l-au văzut, doi portari şi-au părăsit posturile de la garderobă, luînd-o la sănătoasa, urmăriţi de toţi clienţii din restaurant şi de întregul personal. Iar din casierie au dispărut, cu totul inexplicabil, toate încasările din ziua aceea.

S-au întîmplat multe, atît de multe, că nici nu le mai poţi ţine minte. A fost o serioasă frămîntare a spiritelor.

Trebuie să atragem atenţia în mod special asupra preciziei cercetărilor. S-a făcut totul nu numai pentru prinderea criminalilor, ci şi pentru clarificarea faptelor lor. Totul a fost explicat — explicaţii, care, trebuie să recunoaştem, au fost înţelepte şi de nezdruncinat.