Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Luna îi venea de minune în ajutor Margaretei, luminînd mai bine decît cea mai grozavă lanternă electrică, şi Margareta vedea cum omul din jeţ, care părea orb, îşi freacă mîinile şi îşi aţinteşte ochii fără vedere spre discul lunii. Apoi, la picioarele jeţului greu de piatră, pe care luna aprindea mici sântei, Margareta văzu, tolănit, un dine uriaş, cu urechile ascuţite. Ca şi stăpînul său, cîinele se uita, neliniştit, la lună.

La picioarele omului din jeţ zăceau cioburile unui urcior spart şi tot acolo se întindea o băltoacă de un roşu aproape negru, ce nu se mai usca.

Călăreţii opriră caii.

— Romanul dumitale a fost citit, vorbi Woland, întorcîn-du-se spre maestru, şi singura observaţie ar fi că, din păcate, e neterminat. De aceea, am vrut să ţi-l arăt pe eroul dumitale. De vreo două mii de ani sade pe platoul acesta şi doarme, dar cînd e lună plină, după cum vezi, e chinuit de insomnie, împreună cu el, se chinuieşte şi paznicul lui credincios, cîinele. Dacă-i adevărat că laşitatea este cel mai grav dintre vicii, cred că dulăul nu păcătuia prin asta. Singurul lucru pe lume de care se temea curajosul dine era furtuna. Ce să-i faci, cel care iubeşte trebuie să împartă soarta celui pe care îl iubeşte.

— Ce spune? întrebă Margareta, şi peste chipul ei liniştit se lăsă vălul compătimirii.

— Spune, îi răspunse Woland, mereu acelaşi lucru. Că nici arunci cînd e lună nu-şi află liniştea şi că are o funcţie tare ingrată. Spune întotdeauna aşa, cînd nu doarme, iar cînd doarme, visează mereu acelaşi vis: un drum argintat de lună; vrea s-o ia pe acest drum şi să stea de vorbă cu arestatul Ha-Nozri, pentru că, după cum afirmă el, n-a spus totul, pînă la capăt, atunci, demult, în ziua a paisprezecea a lui Nisan, lună de primăvară. Din păcate, însă, nu reuşeşte să păşească pe acest drum, şi nimeni nu vine la el. Şi atund, ce să-i fad, nu-i rămîne decît să vorbească singur! De altfel, are omul nevoie, măcar dt de cît, de variaţie, şi, ţinîhdu-şi discursul despre lună, adaugă, deseori, că cel mai mult pe lume îşi urăşte nemurirea şi faima nemaiauzită. Susţine că şi-ar schimba bucuros soarta cu vagabondul zdrenţuit Levi Matei.

— Nu e oare prea mult, douăsprezece mii de luni pentru o lună cîndva? întrebă Margareta.

— Se repetă istoria cu Frida? o întrebă insinuant Woland. Dar, Margareta, nu trebuie să te nelinişteşti. Totul va fi drept, aşa este construită lumea…

— Lăsaţi-l liber! strigă deodată cu glas strident Margareta, aşa cum ţipase cîndva, cînd era vrăjitoare, şi strigătul ei făcu să se desprindă, undeva sus, în munţi, o piatră, care prinse a se rostogoli cu un vuiet infernal peste stînci.

Margareta însă nu era sigură: vuietul din munţi a fost vuietul căderii sau vuietul unui rîs satanic? Oricum, Woland rî-dea, uitîndu-se la Margareta şi spunea:

— Degeaba strigi aici, în munţi, el e obişnuit cu prăbuşiri de stînci şi aceasta nu-l poate tulbura. Nu-i nevoie să intervii pentru el, Margareta; pentru el a şi intervenit cel cu care ar vrea atît de mult să stea de vorbă. Aici Woland se întoarse din nou spre maestru şi-i spuse: Ei bine, acum poţi să-ţi închei romanul cu o singură frază!

Maestrul, care pînă atunci rămăsese nemişcat, privindu-l pe procurator, aştepta parcă aceste cuvinte.

Aşezîndu-şi mîinile pîlnie, strigă atît de tare, încît ecoul se rostogoli peste munţii golaşi şi pustii:

— Eşti liber! Liber! El te aşteaptă!

Munţii preschimbară glasul maestrului în tunet, şi tot tunetul acesta îi făcu să se năruie. Blestematele ziduri stîncoa-se se prăbuşiră şi rămase doar platoul deşert, cu jeţul de piatră în mijloc. Deasupra abisului negru în care se prăvăliseră zidurile, se aprinseră luminile unui oraş necuprins, dominat de idoli scînteietori, ce se înălţau peste grădina care crescuse luxuriantă în multe mii de luni. Drept spre grădina aceea se aşternuse drumul argintat de lună, mult aşteptat de procurator, şi cel dintîi se repezi pe acest drum cîinele cu urechile ascuţite. Omul în mantie albă cu căptuşeala sîngerie se ridică din jeţ şi strigă ceva cu glas hîrîit, frînt. Nu se putea desluşi dacă plînge sau rîde, şi ce anume strigă. Se văzu numai cum, urmîndu-şi paznicul credincios, alergă şi el impetuos pe drumul argintat de lună.

— Trebuie să-l urmez? întrebă maestrul plin de nelinişte, atingînd cu mîna frîul.

— Nu, răspunse Woland, la ce bun să alergi pe urmele a ceva ce s-a sfîrşit?

— Deci, într-acolo? întrebă iar maestrul, întorcîndu-se şi arătînd înapoi, spre locul unde, în depărtare, se ţesuse oraşul de curînd părăsit, cu turnurile ca de turtă dulce ale mînăsti-rilor şi cioburi de soare scînteind în geamuri.

— Nici într-acolo, îi răspunse Woland, şi glasul lui, îngroşat, se revărsă peste stînci. O, romanticul maestru! Acela pe care abia aşteaptă să-l vadă eroul plămădit de dumneata, eroul căruia, adineauri, i-ai dat drumul să plece, ţi-a citit romanul. Spunînd aceasta, Woland se întoarse spre prietena maestrului: Margareta Nikolaevna! Este imposibil să nu credem că te-ai străduit să închipui pentru maestru cel mai frumos viitor, dar, te asigur, cel pe care vi-l propun eu şi pe care mi l-a cerut pentru voi Yeshua — e mai bun! Lăsaţi-i în doi, urmă Woland şi, plecîndu-se din şa spre şaua maestrului, schiţă un gest în urma procuratorului, care se depărta: să nu-i tulburăm. Şi poate, pînă la urmă, or să ajungă ei să se înţeleagă cumva.

Rostind aceste cuvinte, Woland îşi avîntă mîna spre Yeru-shalayim, şi oraşul se stinse în zare.

— Iar acolo, la fel, arătă Woland înapoi, ce să faci dumneata în hruba aceea? Şi soarele frînt în geamuri se stinse pe dată. Pentru ce să te întorci? urmă Woland blînd şi convingător. O, maestre, de trei ori romantic, e oare cu putinţă să nu vrei dumneata să te plimbi ziua cu prietena dumitale sub vişinii înfloriţi, iar seara să asculţi muzica lui Schubert? Se poate să nu-ţi facă plăcere să scrii cu pană de gîscă, la lumina făcliilor? Nu vrei dumneata, asemenea lui Faust, să stai aplecat asupra unei retorte, în speranţa că vei reuşi să plămădeşti un nou homunculus? Acolo! Acolo! Acolo te şi aşteaptă o casă şi un servitor bătrîn. Luminările sînt aprinse, dar în curînd se vor stinge, pentru că numaidecît veţi întîmpina zorile. Pe drumul acesta, maestre, numai pe acesta! Adio, venit-a ceasul să plec!

— Adio! îi răspunseră într-un strigăt maestrul şi Margareta.

Atunci, fără să ţină seama de nici un drum, Woland cel negru se aruncă într-o surpătură şi, în urmă-i, se prăvăli cu zgomot întreaga lui suită.

Pieriră toate — stîncile şi platoul, drumul argintat de lună şi Yerushalayimul. Nici caii negri nu mai erau. Maestrul şi Margareta văzură zorile făgăduite. Se aprinseră îndată după luna din miez de noapte. In strălucirea celor dintîi raze ale dimineţii, maestrul şi prietena lui străbăteau o punte mică din piatră, năpădită de muşchi. Trecură puntea, pîrîul rămase în urma celor doi amanţi credincioşi, care păşeau acum pe un drum nisipos.

— Ascultă glasul tăcerii, îl rugă Margareta pe maestru, şi nisipul foşnea sub picioarele ei desculţe. Ascultă şi desfa-tă-te cu ceea ce nu ţi-a fost dat în viaţă — cu liniştea. Uite, vezi înaintea noastră casa ta, casa ta eternă, care ţi-a fost dată drept răsplată. Am şi văzut fereastra cu trei canaturi şi viţa sălbatică ce se caţără pînă-n acoperiş. Iată casa ta, eterna ta casă. Ştiu, seara vor veni la tine cei pe care-i iubeşti, care te interesează şi care nu te vor nelinişti, nu te vor tulbura. îţi vor cînta şi-ţi vor cînta la flaut, ai să vezi ce lumină e în odaie cînd ard luminările. Vei adormi, arborîndu-ţi tichia aceea slinoasă de totdeauna. Vei adormi cu zîmbetul pe buze. Somnul te va reconforta, gîndurile tale vor fi pline de înţelepciune. Şi n-ai să mă mai poţi alunga. Somnului tău voi sta eu de veghe.