Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Faţa de masă veche, cu pete galbene dispăru numaidecît şi, în văzduh, trosnind de scrobită ce era, îşi avîntă faldurile o faţă de masă albă, imaculată, ca un burnuz de beduin, în timp ce Archibald Archibaldovici şoptea încet, dar foarte expresiv, chiar la urechea lui Koroviev:

— Cu ce vă putem servi? Avem batog special… l-am smuls de la congresul arhitecţilor…

— Daţi-ne… hm… o gustărică să hm… mugi binevoitor Koroviev, tolănindu-se pe scaun.

— Înţeleg, zise cu tîlc Archibald Archibaldovici, închizînd ochii.

Văzînd cum se poartă şeful restaurantului cu aceşti clienţi mai mult decît dubioşi, ospătarii îşi lăsară bănuielile şi se puseră serios pe treabă.

Unul dintre ei îi servi un chibrit lui Behemoth care-şi scosese chiştocul din buzunar şi-l băgase în gură, un altul veni în fugă, zăngănind nişte pahare de sticlă verde, aşeză în faţa celor două tacîmuri păhărele, pahare de vin negru, cupe subţiri de cristal, din care atît de bine se soarbe narzanul, sub umbrarul… nu, anticipînd, vom spune: din care atît de bine se sorbea narzanul sub umbrarul verandei de neuitat a „Casei Griboedov”.

— Vă recomand un fileu de ierunci, torcea melodios Archibald Archibaldovici.

Oaspetele cu pince-nez-ul plesnit aproba toate sugestiile comandantului de bric, privindu-l binevoitor prin geamul său inutil.

Scriitorul Petrakov-Suhovei, care-şi consuma friptura de porc la o masă vecină, împreună cu consoarta, observă cu spiritul său ager, propriu tuturor scriitorilor, curtea pe care o făcea Archibald Archibaldovici celor doi oaspeţi noi şi se mira din cale-afară. Iar consoarta lui, o doamnă foarte respectabilă, fu chiar geloasă pe Koroviev şi bătu cu linguriţa în masă, dînd a înţelege: De ce nu sîntem serviţi prompt? Ar fi timpul să vină îngheţata! Ce se-ntîmplă aici?

Adresîndu-i Petrakovei un zîmbet fermecător, Archibald Archibaldovici trimise la ea un ospătar, fiindcă el nu se îndura să-şi părăsească oaspeţii dragi. Ah, ce om inteligent mai era şi Archibald Archibaldovici! Şi avea un spirit de observaţie, cu nimic mai prejos decît chiar scriitorii! Ştia el şi despre reprezentaţia de la „Varietăţi”, şi despre multe alte întâmplări din acele zile şi, la rîndul lui, auzise, dar contrar altora înregistrase bine cuvintele „cadrilatul” şi „motanul”. Archibald Archibaldovici ghicise din capul locului cine sînt oaspeţii săi, şi, ghicind, nu se apucă, fireşte, să se certe cu ei. Iar Sofia Pavlovna asta, halal! Ce idee — să le interzică ăstora doi accesul! Deşi, de fapt, ce pretenţii poţi avea de la dînsa!

Înfigîndu-şi cu aroganţă linguriţa în îngheţata de vanilie ce se topea văzînd cu ochii, Petrakova privea nemulţumită cum pe masa la care şedeau cei doi, îmbrăcaţi ca nişte bufoni, apăreau ca prin farmec tot soiul de bunătăţi. Castronul cu icre negre era împodobit cu foi de salată verde, spălate şi lucitoare.. încă o clipă şi, pe o măsuţă specială, de alături, se ivi o frapieră de argint, rece, aburită.

Numai după ce se convinse că totul fusese făcut cum trebuie, cînd, purtată de un ospătar, sosi în zbor o tigaie cu capac în care sfîrîia ceva, abia atunci Archibald Archibaldovici îşi îngădui să-i părăsească pe cei doi vizitatori enigmatici, şop-tindu-le în prealabil:

— Pe mine să mă scuzaţi! Numai o clipă! Vreau să supraveghez personal cum se frig fileurile!

Se îndreptă în goană şi dispăru în restaurant. Dacă un observator ar fi putut să-l urmărească mai departe pe Archibald Archibaldovici, purtările lui i s-ar fi părut, fără îndoială, oarecum misterioase.

Şeful nu se îndreptă deloc spre bucătărie să supravegheze fileurile, ci spre cămara restaurantului. Descuie uşa cu cheia lui, intră, se închise înăuntru, scoase din lada cu gheaţă două trunchiuri mari de batog, cu grijă să nu-şi murdărească manşetele, împacheta batogul în ziar, îl legă bine cu sfoară şi-l puse deoparte. Apoi, trecînd în odaia de-alături, controla dacă sînt la locul lor pardesiul lui de vară cu căptuşeală de mătase şi pălăria, şi abia atunci intră în bucătărie unde bucătarul tăia cu grijă fileurile promise oaspeţilor de către pirat.

Se cuvine să arătăm că purtarea lui Archibald Archibaldovici nu era întru nimic ciudată sau de neînţeles, şi numai un observator superficial ar fi putut să o socoată bizară! Faptele lui Archibald Archibaldovici decurgeau în modul cel mai logic, din toate cele petrecute anterior. Cunoaşterea ultimelor evenimente şi, îndeosebi, flerul fenomenal cu care era dotat îi spuneau şefului de restaurant că masa celor doi, deşi copioasă şi bogată, va fi scurtă. Şi flerul, care niciodată nu-l înşelase pe fostul pirat, nu-i juca festa nici de astă dată.

În timp ce Koroviev cu Behemoth ciocneau al doilea păhărel de Moskovskaia, o votcă excelentă — dublu rafinată şi rece —, pe verandă apăru cronicarul Boba Kandalupski, asudat şi emoţionat, cunoscut la Moscova prin uimitoarea sa omniscienţă, şi se aşeză la masa Petrakovilor. Punîndu-şi servieta umflată pe masă, Boba îşi vîrî numaidecît buzele în urechea lui Petrakov, şoptindu-i nişte lucruri extrem de ademenitoare. Madam Petrakova, chinuită de curiozitate, îşi apropie şi ea urechea de buzele unsuroase ale lui Boba. Acesta, aruncînd din cînd în cînd în jur priviri hoţeşti, tot şoptea şi şoptea, şi se puteau auzi cuvinte disperate cam de acest fel:

— Vă jur pe cinstea mea! Pe Sadovaia, pe Sadovaia — Boba vorbi şi mai încet — nu-i nimerise gloanţele! gloanţele… gloanţele… benzina… incendiu… gloanţe…

— Uite, pe aceşti mincinoşi, care răspîndesc zvonuri urîte, vui cu glasu-i de contralto Madam Petrakova, indignată ceva mai tare decît ar fi vrut-o Boba, uite, ar trebui lămurită po- vestea asta! Nu-i nimic, aşa va fi, o să se pună ordine! Ce minciuni gogonate dăunătoare!

— Care minciuni gogonate, Antonida Porfirievna! exclamă Boba, amărît de neîncrederea consoartei scriitorului şi din nou începu să fluiere: Vă spun eu, gloanţele nu le fac nimic.. Iar acum incendiul… Ei au plecat prin văzduh… da, prin văzduh. Boba şuiera, fără să bănuiască faptul că cei despre care el povesteşte stau alături de el, delectîndu-se cu şuieratul lui. De altfel, delectarea asta luă sfîrşit în timp foarte scurt. Din restaurant ieşiră cu pas impetuos pe terasă trei bărbaţi cu centiroane de piele, purtînd jambiere şi fiecare din ei cu cîte un revolver în mînă. Primul strigă cu voce sonoră, în-spăimîntătoare:

— Toată lumea rămîne pe loc!

Şi îndată, toţi trei deschiseră focul pe terasă, ţintind capetele lui Koroviev şi Behemoth. Cei doi se topiră pe dată în văzduh, iar din primus o trîmbă de foc ţîşni drept în umbrar. Pe locul acela, în umbrar, se căscă un fel de gură uriaşă cu margini negre, care începu să se lărgească în toate părţile. Trecînd prin ea, focul urcă pînă la acoperişul „Casei Griboedov”. Dosarele cu acte şi manuscrise puse pe prichiciul ferestrei în camera redacţiei de la etajul unu se aprinseră deodată, apoi focul învălui storul şi, vuind de parcă cineva l-ar fi aţîţat, se năpusti în interiorul casei mă tuşii.

Peste cîteva clipe, pe cărările asfaltate ce duceau la grilajul de fier forjat şi la poarta pe care miercuri seara intrase întîiul vestitor al nenorocirii, Ivanuşka, cel neînţeles de nimeni, alergau acum cu îmbucătura în gură scriitorii, ospătarii, Sofia Pavlovna, Boba, Petrakova şi Petrakov.

Părăsind din timp clădirea pe o uşă laterală, Archibald Archibaldovici nu fugea nicăieri şi nici nu se grăbea cine ştie unde, ci, ca un căpitan, dator să părăsească el cel din urmă bricul mistuit de flăcări, stătea calm, îmbrăcat în pardesiul său de vară, căptuşit cu mătase, şi ţinînd la subţioară două trunchiuri de batog.