Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Incendiul se dezlănţui cu o neobişnuită putere şi repeziciune; ardea, mai abitir ca benzina. Pe loc tapetul începu să fumege, perdeaua, ruptă şi căzută pe duşumea, se aprinse, 367 luară foc ramele ferestrelor sparte. Motanul se arcui, mieună, sări de pe oglindă pe pervazul ferestrei şi dispăru împreună cu primusul său. De afară s-auziră împuşcături. Omul care şedea pe o treaptă a scării de incendiu, la nivelul ferestrelor văduvei, trăsese în motan pe cînd zbura de pe un pervaz pe altul, îndreptîndu-se spre burlanul de la colţul casei, ce era construită, după cum s-a mai spus, cu faţada în formă de U. De pe burlan motanul se caţără pe acoperiş. Acolo, din păcate, tot fără rezultat, fu întîmpinat de gloanţele celor care păzeau coşurile, dar motanul se pierdu în lumina crepusculară ce învăluia oraşul.

Între timp, în apartament luase foc parchetul sub picioarele celor veniţi şi, în mijlocul flăcărilor, chiar în locul unde se tăvălise mai adineauri motanul, prefăcîndu-se rănit, apăru, din ce în ce mai desluşit, cadavrul fostului baron Meigel, cu bărbia repezită în sus şi ochii sticloşi. N-a mai fost cu putinţă să-l tragă afară.

Ţopăind pe scîndurile parchetului cuprinse de flăcări, lo-vindu-se cu palmele peste pieptul şi umerii care fumegau, cei din salon se retraseră în odaia de lucru şi apoi în vestiar. Ceilalţi, rămaşi în dormitor şi în sufragerie, ieşiră fuga pe coridor. Tot în vestiar năvăliră şi cei ce păzeau bucătăria. Salonul era numai flăcări şi fum. Cineva reuşi să formeze din goană numărul pompierilor, strigînd în receptor:

— Strada Sadovaia 302 bis!…

Nu se mai putea zăbovi. Flăcările pătrunseseră şi în vestiar. Aerul era înăbuşitor.

În clipa în care din ferestrele sparte ale apartamentului vrăjit ţîşniră primele trîmbe de fum, în curte răsunară strigăte disperate:

— Foc! Foc! Incendiu! Arde!

În numeroasele apartamente ale imobilului oamenii strigau la telefon:

— Sadovaia! Sadovaia 302 bis!

În timp ce strada Sadovaia răsuna de clopotele maşinilor roşii şi lungi, ce-ţi îngheţau inima năvălind din toate părţile oraşului, oamenii care alergau înnebuniţi prin curte văzură cum, o dată cu fumul, pe fereastra etajului patru ies în zbor trei siluete întunecate, după toate aparenţele, de bărbaţi, şi silueta unei femei goale.

Desigur, nu se poate spune cu certitudine dacă aceste siluete au existat cu adevărat sau li s-au năzărit numai locatarilor zguduiţi de groază, din imobilul cu ghinion de pe Sadovaia. Iar în cazul în care au existat totuşi, nimeni nu ştie încotro au pornit-o. Nu putem spune clar nici unde s-au despărţit, ştim numai că aproximativ la un sfert de oră după incendiul de pe Sadovaia, lîngă uşile cu oglinzi ale magazinului Torgsin din piaţa Smolenski apăru un cetăţean lung cît o prăjină, îmbrăcat în haine cadrilate, însoţit de un motan mare, negru.

Şerpuind cu îndemînare printre trecători, cetăţeanul deschise uşa de afară a magazinului. Dar aici un portar scund, scofîlcit şi duşmănos din cale-afară, îi bară drumul şi-i zise iritat:

— Cu motani nu e voie.

— Pardon, zdrăngăni lunganul şi-şi propti mîna noduroasă de ureche, ca şi cînd ar fi fost surd, cu motani, aţi spus? Şi unde vedeţi dumneavoastră vreun motan?

Portarul holbă ochii, şi avea de ce: la picioarele cetăţeanului nu mai era nici un motan, iar în loc de motan, de după umărul cadrilatului se iţea şi încerca să se strecoare în magazin un grăsan cu o şapcă ruptă pe cap, care într-adevăr semăna la mutră cu un motan. Grăsanul avea în mîini un primus.

Perechea asta de vizitatori nu-i plăcu deloc, nu se ştie de ce, portarului-mizantrop.

— La noi totul e numai pe valută, hîrîi el, privind enervat de sub sprîncenele sure, flocoase, mîncate parcă de molii.

— Dragul meu, zdrăngăni lunganul, în timp ce ochiul îi scînteia din pince-nez-u\ spart, dar de unde ştii dumneata că eu n-o am? Judeci după costum? Să n-o faci asta niciodată, scumpe păzitor! Te poţi înşela, şi destul de serios. Mai reciteşte o dată măcar istoria celebrului calif Harun-Al-Raşid. Dar în cazul de faţă, dînd temporar la o parte această istorie, vreau să-ţi spun că am să mă plîng contra dumitale administratorului şi am să-i povestesc despre dumneata nişte chestii, de nu ştiu dacă nu vei fi nevoit să părăseşti postul dumitale dintre uşile acestea sclipitoare cu oglinzi.

— S-ar putea să am primusul plin de valută, intră arţăgos în discuţie grăsanul motanoform, care se tot băga să intre în magazin. Din spate presa şi se enerva publicul. Privind cu ură şi îndoială perechea stranie, portarul se dădu la o parte, şi cunoştinţele noastre, Koroviev şi Behemoth, se pomeniră în magazin.

Aici, cei doi se uitară mai întîi jur împrejur, şi apoi, cu glas răsunător, care s-a făcut auzit absolut în toate colţurile, Koroviev decretă:

— Excelent magazin! Un magazin foarte, foarte bun! Publicul se întoarse de la tejghele şi, nu se ştie de ce, privi cu uimire pe cel care vorbea, deşi omul avea toate motivele să laude magazinul.

Sute de vălătuci de stambă de toate culorile se vedeau în rafturi. în spatele lor se ridicau altele de sifon, atică şi postav pentru frac. Mai departe se înălţau stive de cutii cu încălţăminte şi cîteva cetăţene şedeau pe nişte scăunele joase, avînd piciorul drept încălţat cu un pantof vechi, ponosit, iar cel sting cu un escarpen nou, strălucitor, cu care tropoteau îngrijorat pe covoraş. Undeva, în adîncul magazinului, după colţ, cîn-tau nişte patefoane.

Dar, trecînd pe lîngă toate aceste minunăţii, Koroviev şi Behemoth se îndreptară direct spre punctul de joncţiune dintre secţiile de gastronomie şi cofetărie. Aici era spaţiu suficient, cetăţenele cu berete şi băsmăluţe pe cap nu luau cu asalt tejghelele, ca în secţia de stămburi.

Un om scund, total pătrat, cu faţa aproape albastră de bine ras ce era, cu ochelari în ramă de baga pe nas, cu pălărie nou-nouţă pe cap, călcată şi cu panglica strălucitor de curată, îmbrăcat cu palton liliachiu şi mănuşi roşcate din piele de căprioară, stătea în faţa tejghelei şi mîrîia ceva pe un ton poruncitor. Vînzătorul cu halat alb, curat şi cu o tichiuţă albastră îl servea pe clientul liliachiu. Cu un cuţit foarte bine ascuţit, aidoma cuţitului furat de Levi Matei, el scotea de pe somonul roz, gras şi-nlăcrimat, pielea cu ape argintii, care semăna cu pielea de şarpe.

— Şi secţia asta este splendidă, recunoscu solemn Koroviev, şi cetăţeanul străin este simpatic, arătă el binevoitor cu degetul spinarea liliachie.

— Nu, Fagot, nu, îi răspunse îngîndurat Behemoth, tu te înşeli, amicul meu drag. După mine, figurii gentlemanului liliachiu îi lipseşte ceva.

Spatele liliachiu tresări, dar probabil întîmplător, că doar nu putea să înţeleagă un străin ceea ce vorbeau ruseşte Koroviev cu însoţitorul său.

— Bun este? întrebă cumpărătorul liliachiu pe vînzător.

— E grozav, îi răspunse vînzătorul, scormonind cochet sub pielea peştelui cu tăişul cuţitului.

— Bun place, prost nu place, vorbea sever străinul.

— Fără îndoială! îi răspunse în extaz vînzătorul. Atunci cunoştinţele noastre se depărtară de străin şi de somonul lui, oprindu-se la tejgheaua secţiei de cofetărie.

— Tare cald e astăzi, se adresă Koroviev vînzătoarei — tinerică şi cu obrajii ca doi bujori —, dar nu primi nici un răspuns. Cu cît vindeţi mandarinele, se informă arunci Koroviev.