Mihail Bulgakov - Maestrul şi Margareta

Desigur, este îndoielnic să se fi petrecut lucrurile chiar aşa, dar ceea ce nu ştim, nu ştim.

Dar ştim că fix peste un minut după întîmplarea de pe Smolenski — şi Behemoth, şi Koroviev se aflau pe trotuarul unui bulevard, tocmai în faţa casei mătuşii lui Griboedov. Koroviev se opri lîngă grilaj şi vorbi:

— Ia te uită! Păi asta-i Casa Scriitorilor! Ştii, Behemoth, am auzit multe lucruri frumoase despre casa asta. îţi atrag atenţia, dragul meu, asupra ei. E o plăcere să te gîndeşti că sub acest acoperiş se adăpostesc şi se coc o groază de talente!

— Precum ananaşii în seră, zise Behemoth şi, ca să admire mai lesne casa vopsită în crem, cu coloane, se caţără pe postamentul de beton al grilajului de fontă.

— Ai perfectă dreptate, se declară Koroviev de acord cu nedespărţitul său amic, şi un dulce fior de teamă ţi se strecoară în inimă, cînd te gîndeşti că în casa asta, chiar acum, se coace viitorul autor al lui Don Quijote sau Faust sau, dracu ştie, poate chiar acela al Sufletelor moarte. Ce zici?”

— Ţi-e şi groază să te gîndeşti, încuviinţă Behemoth.

— Da, urmă Koroviev, te poţi aştepta la lucruri uluitoare de la pepiniera aceasta care întruneşte sub acoperişul ei cîte-va mii de martiri, hotărîţi să-şi încheie viaţa slujind Melpo-menei, Polimniei şi Thaliei. îţi închipui ce zarvă se va stîrni atunci cînd cineva din ei va oferi publicului cititor, pentru început, un Revizorul sau, în cel mai rău caz, un Evgheni Oneghin\

— Şi foarte simplu! confirmă din nou Behemoth.

— Da, urmă Koroviev şi-şi ridică degetul, îngrijorat — dar!… Dar, zic eu şi repet acest „dar”!… Numai dacă asupra acestor gingaşe plante de seră nu va năvăli vreun microorganism, dacă nu le va surpa la rădăcină, dacă ele nu vor putrezi! Şi asta se întîmplă cu ananaşii! Vai-vai-vai, cît de des se întîmplă!

— Apropo, se interesă Behemoth, strecurîndu-şi capul rotund ca o bilă printre gratii, oare ce fac ăia pe verandă?

— Iau masa, îl lămuri Koroviev şi trebuie să-ţi mai spun, dragul meu, că restaurantul de aici e bun şi destul de ieftin. Unde mai pui că eu, ca orice turist gata să pornească mai departe într-o călătorie lungă, simt nevoia să iau o gustărică şi să beau o halbă de bere rece.

— Dorinţele noastre coincid, sări Behemoth, şi cei doi netrebnici porniră pe cărarea asfaltată, umbrită de tei, drept spre veranda restaurantului, unde oamenii habar n-aveau ce ne-norocire-i paşte.

O cetăţeană palidă şi plictisită, cu basc alb pe cap şi şosete tot albe în picioare, şedea pe un scaun vienez lîngă intrarea din colţ a verandei ce se pierdea în frunzişul verde. în faţa ei, pe o masă simplă de bucătărie, se afla un registru mare de birou, în care femeia, nu se ştie pentru ce, îi trecea pe toţi cei care intrau în restaurant. Cînd Koroviev cu însoţitorul său îşi făcură apariţia, cetăţeană cu registrul îi opri.

— Legitimaţiile dumneavoastră, ceru ea, uitîndu-se mirată la pince-nez-ul lui Koroviev, la primusul pe care-l ducea în braţe Behemoth, precum şi la mîneca ruptă în cot a acestuia.

— Mii de scuze, ce fel de legitimaţii? se miră Koroviev.

— Sînteţi scriitori? întrebă la rîndul ei cetăţeană.

— Indiscutabil, îi răspunse demn Koroviev.

— Legitimaţiile dumneavoastră? repetă femeia.

— Comoara mea… începu duios Koroviev.

— Nu sînt comoară, îl puse la punct cetăţeană.

— O, ce păcat! făcu deziluzionat Koroviev şi urmă: Ei, dacă nu vrei să fii o comoară, ceea ce ar fi fost foarte plăcut, n-ai decît să nu fii! Uite ce vreau să-ţi spun: Ca să te convingi că Dostoievski este scriitor, trebuie neapărat să-i ceri legitimaţia? Păi, ia dumneata la întîmplare cinci pagini din orice roman al lui şi te vei convinge, fără nici o legitimaţie, că ai de-a face cu un scriitor! Şi-apoi, cred că nici nu avea legitimaţie! Ce părere ai? se întoarse el spre Behemoth.

— Fac prinsoare că nu avea, spuse acesta, punînd primusul pe masă, lîngă registru şi ştergîndu-şi sudoarea de pe frunte cu laba plină de funingine.

— Dumneavoastră nu sînteţi Dostoievski, zise cetăţeană pe care Koroviev căuta s-o zăpăcească.

— Cine ştie, cine ştie, obiectă pezevenghiul.

— Dostoievski a murit, zise femeia, dar nu prea convinsă.

— Protestez! exclamă cu înflăcărare Koroviev. Dostoievski e nemuritor!

— Prezentaţi legitimaţiile, cetăţeni! mai ceru o dată femeia.

— Iartă-mă, te rog, dar, la urma urmei, e caraghios! nu se lăsă Koroviev. Pe un scriitor nu-l apreciezi după legitimaţie, ci după scrierile lui! Ce ştii dumneata despre planurile care roiesc în capul meu? Sau în acest cap? arătă el spre capul lui Behemoth, care îşi scoase imediat şapca, vrînd parcă să-i dea posibilitatea femeii să-i examineze mai bine căpăţîna.

— Faceţi loc, cetăţeni, zise femeia, enervîndu-se. Koroviev şi Behemoth se traseră la o parte, făcînd loc unui scriitor în haine cenuşii, cu o cămaşă albă de vară, fără cravată, cu guler răsfrînt şi cu un ziar sub braţ. Acesta o salută prietenos din cap pe cetăţeană, puse din mers, în chip de iscălitură, un fel de cîrlig în registrul ce i se întinse şi-şi urmă drumul pe verandă.

— Of, din păcate, nu noi, vorbi trist Koroviev, nu noi, ci el va avea parte de această halbă de bere, rece ca gheaţa, la care tu şi cu mine, sărmani pribegi, am visat atîta! Situaţia noastră e tristă şi grea şi nici nu ştiu ce-o să ne facem.

Behemoth îşi desfăcu mîinile într-un gest amar de neputinţă şi-şi puse şapca pe cap — un cap rotund, năpădit de un păr des, semănînd grozav a blană de pisică.

Şi, deodată, un glas înfundat, dar autoritar, răsună deasupra capului femeii.

— Dă-le drumul înăuntru, Sofia Pavlovna!

Cetăţeană cu registrul rămase uluită. Din frunzişul verandei răsări pieptul alb al unui frac şi barba ascuţită a piratului. Se uita prietenos la cei doi borfaşi dubioşi şi, mai mult decît atît, îi invita cu gesturi amabile. Archibald Archibaldovici se bucura de un prestigiu cu totul deosebit în restaurantul pe care-l administra, aşa că Sofiei Pavlovna nu-i rămase decît să-l întrebe supusă pe Koroviev:

— Numele dumneavoastră?

— Panaev, răspunse acesta, politicos.

Femeia notă acest nume, ridicînd o privire întrebătoare spre Behemoth.

— Skabicevski, miorlăi acesta, arătîndu-i, nu se ştie de ce, cu un gest, primusul.

Sofia Pavlovna notă şi acest nume şi trase registrul mai la îndemîna celor doi, ca să-şi pună semnăturile. în dreptul numelui „Panaev”, Koroviev scrise „Skabicevski”, iar Behemoth iscăli „Panaev” acolo unde scria „Skabicevski”.

Uluind-o definitiv pe Sofia Pavlovna, Archibald Archibaldovici, cu un zîmbet fermecător pe buze, îi conduse pe oaspeţi la cea mai bună masă, de la celălalt capăt al verandei, unde se aşternea umbra mai deasă, şi unde, în preajma mesei, sclipea soarele jucăuş şi vesel într-unui din spaţiile acelea înguste, fără frunziş. Clipind mirată, Sofia Pavlovna examina îndelung inscripţiile ciudate făcute în registru de cei doi vizitatori neaşteptaţi.

Pe ospătari, Archibald Archibaldovici îi uimi tot atît cît o uimise pe Sofia Pavlovna. El însuşi trase mai la o parte unul din scaunele mesei, invitîndu-l pe Koroviev să ia loc, făcu unuia cu ochiul, şopti ceva la urechea altuia, şi doi ospătari prinseră a se agita în jurul clienţilor nou-veniţi, dintre care unul îşi puse pe podea primusul, alături de ghetele care căpătaseră, de purtate ce erau, o nuanţă roşcată.