Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Ei, bine? zise unchiul Vernon, reamintindu-i lui Harry unde era. Acum ce mai e? Te-au condamnat? La voi există condamnarea la moarte? adăugă el, cu o urmă de speranţă.

— Trebuie să mă duc la o audiere, zise Harry.

— Şi or să te condamne acolo?

— Presupun că da.

— Atunci, nu o să pierd speranţa, spuse unchiul Vernon răutăcios.

— Păi, asta ar fi tot, zise Harry, ridicându-se.

Îşi dorea cu disperare să fie singur, să se gândească, poate să le trimită scrisori lui Ron, Hermione şi Sirius.

— NU, N-AR FI! răcni unchiul Vernon. AŞAZĂ-TE LA LOC!

— Acum ce mai este? zise Harry nerăbdător.

— DUDLEY! tună unchiul Vernon. Vreau să ştiu exact ce s-a întâmplat cu fiul meu!

— BINE! strigă Harry, pierzându-şi cumpătul şi făcând să ţâşnească scântei roşii şi aurii din vârful baghetei sale, pe care încă o ţinea strâns în mână.

Toţi cei trei membri ai familiei Dursley tresăriră, părând îngroziţi.

— Dudley şi cu mine eram în gangul dintre Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria, zise Harry, vorbind repede şi străduindu-se să rămână calm. Dudley s-a gândit s-o facă pe deşteptul cu mine, iar eu am scos bagheta, dar nu am folosit-o. Când au apărut doi Dementori…

— Dar CE sunt Dementoizii? întrebă unchiul Vernon mânios. CE fac?

— Ţi-am spus — absorb toată fericirea din tine, spuse Harry, şi dacă au ocazia, te sărută…

— Te sărută? zise unchiul Vernon, cu ochii ieşindu-i puţin din orbite. Te sărută?

— Aşa se spune când îţi aspiră sufletul pe gură.

Mătuşa Petunia scoase un ţipăt slab.

— Sufletul lui? Nu l-au luat — încă mai are…

Îl apucă pe Dudley de umeri şi îl scutură, de parcă ar fi verificat dacă putea să îi audă sufletul zăngănind înăuntrul său.

— Sigur că nu i-au luat sufletul, v-aţi fi dat seama dacă ar făcut-o, zise Harry exasperat.

— Te-ai luptat cu ei, nu-i aşa, fiule? zise unchiul Vernon tare, arătând ca un om care se chinuia să aducă conversaţia la un nivel pe care îl înţelegea. Le-ai arătat bine cunoscutele mişcări, nu?

— Unui Dementor nu poţi să-i arăţi bine cunoscutele mişcări, spuse Harry printre dinţii încleştaţi.

— Atunci, de ce el e bine? izbucni unchiul Vernon. De ce nu e golit?

— Pentru că am folosit Vraja…

ZVUM. Cu un zăngănit, un vânturat de aripi şi un norişor de praf, o a patra bufniţă apăru alunecând pe şemineul din bucătărie.

— PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! tună unchiul Vernon, smulgându-şi smocuri mari din mustaţă, ceva ce nu fusese adus în situaţia de a face de mult timp. SĂ NU MAI VĂD BUFNIŢE AICI, NU O SĂ ACCEPT AŞA CEVA, ASCULTĂ-MĂ BINE!

Însă Harry lua deja un sul de pergament de la piciorul bufniţei. Era atât de convins că această scrisoare trebuia să fie de la Dumbledore, explicând totul — Dementorii, doamna Figg, ce avea de gând Ministerul, cum el, Dumbledore, intenţiona să clarifice totul. Însă pentru prima dată în viaţa lui fu dezamăgit să vadă scrisul lui Sirius. Ignorând discursul neîntrerupt al unchiului Vernon despre bufniţe, şi cu ochii întredeschişi din cauza unui al doilea nor de praf, iscat când cea mai recentă bufniţă plecă, zburând înapoi pe horn, Harry citi mesajul de la Sirius.

Arthur tocmai mi-a spus ce s-a întâmplat. Orice ai face, nu mai ieşi din casă.

Harry găsi că era un răspuns atât de nepotrivit pentru tot ce se întâmplase în seara aceea, încât întoarse foaia de pergament pe verso, căutând restul scrisorii, însă nu mai exista nimic în plus.

Şi acum, iar era pe cale să îşi piardă răbdarea. Chiar nu avea de gând să-i spună nimeni „bravo” pentru felul cum se luptase cu cei doi Dementori de unul singur? Şi domnul Weasley, şi Sirius se purtau de parcă ar fi fost neascultător şi amânau mustrările pentru când îşi vor fi dat seama care erau pagubele.

— … un fâlfâit, vreau să spun, o flotă de bufniţe intrând şi ieşind în şi din casa mea. Nu o să permit aşa ceva, băiete, nu o să…

— Nu pot să împiedic bufniţele să vină, izbucni Harry, mototolind în pumn scrisoarea de la Sirius.

— Vreau să aud adevărul despre ce s-a întâmplat în seara asta! răcni unchiul Vernon. Dacă Demenţii sunt cei care i-au făcut rău lui Dudley, cum de-ai fost exmatriculat? Ai făcut ştii-tu-ce, ai recunoscut-o!

Harry trase aer în piept, ca să se liniştească. Începea să-l doară din nou capul. Îşi dorea mai mult decât orice altceva să plece din bucătărie, departe de familia Dursley.

— Am făcut Vraja Patronus ca să scap de Dementori, spuse el, chinuindu-se să rămână calm. Este singurul lucru care funcţionează împotriva lor.

— Dar ce făceau Dementoizii în Little Whinging? zise unchiul Vernon pe un ton exasperat.

— Nu am cum să ştiu, zise Harry obosit. Habar n-am. Acum durerea de cap îi zvâcnea în jurul arsurii în formă de fulger. Furia i se risipea. Se simţea lipsit de forţe, extenuat. Membrii familiei Dursley se uitau cu toţii la el.

— Din cauza ta, zise unchiul Vernon cu putere. Are legătură cu tine, băiete, o ştiu. Altfel de ce ar veni aici? De ce ar ajunge în gangul acela? Trebuie să fii singurul… singurul…

Evident, nu era în stare să pronunţe cuvântul „vrăjitor”.

— Singurul ştii-tu-ce pe o rază de câţiva kilometri buni.

— Nu ştiu de ce au ajuns aici.

Însă după cuvintele unchiului Vernon, creierul extenuat al lui Harry se puse din nou în funcţiune. De ce veniseră Dementorii în Little Whinging? Cum putea să fie o coincidenţă faptul că apăruseră în gangul unde era Harry? Fuseseră trimişi de cineva? Oare Ministerul Magiei pierduse controlul asupra Dementorilor? Oare părăsiseră Azkabanul şi i se alăturaseră lui Cap-de-Mort, după cum prezisese Dumbledore că vor face?

— Demembrii ăştia păzesc o închisoare de ciudaţi? întrebă unchiul Vernon, croindu-şi drum în urma gândurilor lui Harry.

— Da, zise Harry.

Dacă nu l-ar mai durea capul, dacă ar putea să iasă din bucătărie, să se ducă în camera sa întunecată şi să se gândească…

— Oho! Veneau să te aresteze! spuse unchiul Vernon, cu aerul triumfător al unui om care ajunsese la o concluzie de necontestat. Asta e, nu-i aşa, băiete? Eşti un fugar în faţa legii!

— Bineînţeles că nu sunt, zise Harry, clătinând din cap, de parcă ar fi încercat să alunge o muscă, şi având mintea răvăşită.

— Atunci de ce?

— Probabil că i-a trimis el, zise Harry încet, mai mult lui însuşi decât unchiului Vernon.

— Poftim? Cine i-a fi trimis?

— Lordul Cap-de-Mort, zise Harry.

Conştientiza vag ce ciudat era că familia Dursley, care tresărea, se strâmba şi se îngrozea când auzea cuvinte ca „vrăjitor”, „magie” sau „baghetă”, putea să audă numele celui mai rău vrăjitor din toate timpurile fără să clipească.

— Lordul — stai aşa, zise unchiul Vernon, cu faţa schimonosită, ochii săi ca de porc fiind cuprinşi de o privire de înţelegere iluminatoare. Am auzit numele ăsta… el a fost cel care…

— Mi-a ucis părinţii, da, spuse Harry încet.

— Însă a dispărut, zise unchiul Vernon nerăbdător, fără să lase câtuşi de puţin impresia că uciderea părinţilor lui Harry ar fi putut să fie un subiect dureros. Aşa a zis găliganul ăla. A dispărut.

— S-a întors, zise Harry cu greutate.

Era foarte ciudat să stea acolo în bucătăria curată ca o farmacie, lângă frigiderul super performant şi televizorul cu ecran panoramic, vorbind calm despre Lordul Cap-de-Mort cu unchiul Vernon. Sosirea Dementorilor în Little Whinging părea să fi spart marele zid invizibil care despărţea lumea implacabil non-magică din Aleea Boschetelor şi lumea de dincolo. Cele două vieţi ale lui Harry fuseseră cumva împletite şi totul se întorsese cu susul în jos; familia Dursley cerea detalii despre lumea magică şi doamna Figg îl cunoştea pe Albus Dumbledore; Dementorii pluteau prin Little Whinging şi era posibil ca el însuşi să nu se mai întoarcă niciodată la Hogwarts. Îl duru capul şi mai tare.