Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— De la cine sunt bufniţele astea afurisite? mormăi el.

— Prima a fost de la Ministerul Magiei, ca să-mi anunţe exmatricularea, zise Harry calm.

Îşi ciulise urechile ca să capteze orice sunet de afară, în cazul în care se apropiau reprezentanţii Ministerului, şi era mai uşor şi mai fără zgomot să răspundă la întrebările unchiului Vernon decât să înceapă acesta să urle şi răcnească.

— A doua a fost de la tatăl prietenului meu, Ron, care lucrează la Minister.

— Ministerul Magiei? strigă unchiul Vernon. Oameni ca voi în Guvern? Ah, asta explică totul, nici nu mă mir că se duce ţara de râpă.

Văzând că Harry nu răspundea, unchiul Vernon se uită urât la el, şi apoi răcni:

— Şi de ce ai fost exmatriculat?

— Pentru că am făcut vrăji.

— AHA! strigă unchiul Vernon, dând cu pumnul în partea de sus a frigiderului care se deschise brusc, iar mai multe dintre snack-urile fără grăsimi ale lui Dudley se răsturnară şi se împrăştiară pe jos. Deci, recunoşti! Ce i-ai făcut lui Dudley?

— Nimic, spuse Harry, mai puţin calm decât înainte. Nu eu am fost cel…

— Ba da, murmură Dudley pe neaşteptate, iar unchiul Vernon şi mătuşa Petunia îi făcură imediat semn lui Harry să tacă, în timp ce amândoi se aplecară mult deasupra lui Dudley.

— Continuă, fiule, zise unchiul Vernon, ce a făcut?

— Spune-ne, dragul meu, şopti mătuşa Petunia.

— A îndreptat bagheta spre mine, bâigui Dudley.

— Da, aşa este, dar nu am folosit-o, protestă Harry supărat.

— TACI! tunară unchiul Vernon şi mătuşa Petunia la unison.

— Continuă, fiule, repetă unchiul Vernon, cu mustaţa fremătându-i de mânie.

— S-a întunecat totul, zise Dudley răguşit, tremurând. Totul în întuneric. Şi atunci am a-auzit… chestii. În m-mintea mea.

Unchiul Vernon şi mătuşa Petunia schimbară nişte priviri de groază absolută. Dacă lucrul care le displăcea cel mai mult pe lume era magia — urmată îndeaproape de vecinii care îi depăşeau la încălcarea interdicţiei de a folosi furtunurile — oamenii care auzeau voci erau, cu siguranţă, printre primele zece. Era evident: credeau că Dudley îşi pierdea simţul raţiunii.

— Ce fel de chestii ai auzit, Pocuţ? murmură mătuşa Petunia, foarte palidă şi cu lacrimi în ochi.

Însă Dudley nu părea să fie în stare să spună. Se cutremură iar, dădu din capul său mare şi blond şi, în ciuda senzaţiei de frică paralizantă care îl cuprinsese pe Harry de când venise prima bufniţă, acesta simţi o anumită curiozitate. Dementorii făceau ca o persoană să retrăiască cele mai nefericite momente din viaţă. Oare ce fusese forţat să audă Dudley cel răsfăţat, răzgâiat şi bătăuş?

— Cum de ai căzut, fiule? zise unchiul Vernon, pe un ton neobişnuit de liniştit, genul de ton pe care l-ar fi adoptat lângă patul unui om foarte bolnav.

— M-am î-împiedicat, zise Dudley tremurat. Şi apoi…

Făcu un semn către pieptul său masiv. Harry înţelese.

Dudley îşi amintea de frigul cleios care îţi umplea plămânii, în timp îţi erau absorbite speranţa şi fericirea.

— Îngrozitor, murmură Dudley. Frig. Foarte frig.

— Bine, zise unchiul Vernon, cu o voce de un calm forţat, în timp ce mătuşa Petunia puse o mână neliniştită pe fruntea lui Dudley ca să-i verifice temperatura. Ce s-a întâmplat după aceea, Dudders?

— Simţit… simţit… simţit… ca şi când… ca şi când…

— Ca şi când nu vei mai fi niciodată fericit, umplu Harry golul cu o voce neutră.

— Da, şopti Dudley, încă tremurând.

— Aşa deci! zise unchiul Vernon, cu glasul impunător revenindu-i la volumul maxim, în timp ce se ridica. Ai aruncat cine ştie ce vrajă asupra fiului meu ca să audă voci şi să creadă că este — condamnat la nefericire sau ceva de genul ăsta, nu-i aşa?

— De câte ori trebuie să vă spun? zise Harry, furia şi glasul urcându-i deopotrivă. Nu am fost eu de vină! Ci doi Dementori!

— Doi — ce e drăcia asta?

— De — men — tori, spuse Harry încet şi clar. Doi.

— Şi ce naiba sunt Dementorii?

— Păzesc închisoarea vrăjitorilor, Azkaban, zise mătuşa Petunia.

Aceste vorbe fură urmate de două secunde de linişte apăsătoare, înainte ca mătuşa Petunia să îşi pună mâna peste gură, de parcă i-ar fi scăpat o înjurătură dezgustătoare. Unchiul Vernon se holbă la ea.

Creierul lui Harry fu prins într-un vârtej. Cu doamna Figg era cum era — dar mătuşa Petunia?

— De unde ai ştiut asta? o întrebă el uluit.

Mătuşa Petunia părea destul de îngrozită de ea însăşi. Îi aruncă unchiului Vernon o privire speriată, parcă cerându-şi scuze, apoi îşi dădu mâna încet la o parte, arătându-şi dinţii de cal.

— L-am auzit — pe băiatul acela îngrozitor — când îi vorbea ei despre aceştia — acum câţiva ani, zise ea neliniştită.

— Dacă te referi la mama şi la tatăl meu, de ce nu le spui pe nume? zise Harry tare, însă mătuşa Petunia îl ignoră, părând teribil de tulburată.

Harry era înmărmurit. Cu excepţia unei ieşiri necontrolate cu ani în urmă, când mătuşa Petunia strigase că mama lui Harry fusese o ciudăţenie, nu o mai auzise niciodată vorbind de sora ei. Era uimit că îşi amintise după atâta timp această frântură de informaţie despre lumea magică, când de obicei îşi mobiliza toată energia ca să pretindă că nu exista.

Unchiul Vernon deschise gura, o închise la loc, o mai deschise o dată, o închise iar, părând să se străduiască să îşi aducă aminte cum se vorbeşte, după care o deschise pentru a treia oară şi murmură:

— Deci — deci… chiar… hm… chiar… hm… chiar există, nu… hm… Demento — cum le-o spune?

Mătuşa Petunia dădu din cap.

Unchiul Vernon se uită la mătuşa Petunia apoi la Dudley şi la Harry, ca şi când ar fi sperat că cineva va striga „Păcăleală de 1 aprilie!” Când nu o făcu nimeni, deschise iar gura.

Însă fu cruţat de efortul de a găsi alte cuvinte, de sosirea unei a treia bufniţe în seara aceea. Aceasta intră direct pe fereastra încă deschisă, ca o ghiulea cu pene, şi ateriză cu zgomot pe masa din bucătărie, făcându-i pe cei trei membri ai familiei Dursley să tresară de frică. Harry înşfăcă din ciocul bufniţei un al doilea plic care părea oficial şi îl deschise, în timp ce bufniţa dispăru înapoi în noapte.

— S-a terminat cu bufniţele, mormăi unchiul Vernon turbat, repezindu-se la fereastră şi trântind-o iar.

Dragă domnule Potter,

Î n continuarea scrisorii noastre de acum aproximativ douăzeci de minute, Ministerul Magiei a revizuit decizia de a vă distruge bagheta. Puteţi să vă păstraţi bagheta până la audierea disciplinară de pe doisprezece august, dată la care va fi luată o hotărâre oficială.

În urma unor întrevederi cu Directorul Şcolii Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii, Ministerul a fost de acord cu deciderea asupra exmatriculării la aceeaşi dată. Prin urmare, ar trebui să vă consideraţi suspendat din cadrul şcolii până la alte investigaţii.

Cele mai bune urări,

A dvs.,

Mafalda Hopkirk

Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei

Ministerul Magiei

Harry citi această scrisoare de trei ori în succesiune rapidă. Nodul groaznic din piept se slăbi puţin, fiindcă aflase uşurat că încă nu era exmatriculat definitiv, deşi temerile nu i se risipiseră câtuşi de puţin. Totul părea să depindă de audierea sa de pe doisprezece august.