Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Este bolnav, Vernon!

— Ce e, fiule? Ce s-a întâmplat? Ţi-a dat doamna Polkiss ceva din import la ceai?

— De ce eşti plin de praf, dragul meu? Ai stat pe jos?

— Stai aşa — doar n-ai fost atacat de hoţi, nu-i aşa , fiule? Mătuşa Petunia ţipă.

— Sună la poliţie, Vernon! Sună la poliţie! Diddy, drăguţul meu, vorbeşte cu mămica! Ce ţi-au făcut?

În toată nebunia, nimeni nu părea să-l fi observat pe Harry, ceea ce era perfect din punctul lui de vedere. Reuşi să se strecoare înăuntru chiar înainte ca unchiul Vernon să trântească uşa şi, în timp ce soţii Dursley îşi urneau cortegiul zgomotos din hol spre bucătărie, Harry se duse spre scări cu grijă şi fără să scoată nici un sunet.

— Cine ţi-a făcut asta, fiule? Dă-ne nişte nume. Îi prindem noi, nu-ţi face griji.

— Sst! încearcă să spună ceva, Vernon! Ce e, Diddy? Spune-i lui mămica!

Piciorul lui Harry era pe ultima treaptă de jos când Dudley îşi recăpătă glasul.

— El.

Harry înlemni, cu piciorul pe treaptă, şi cu chipul schimonosit, pregătit pentru explozie.

— BĂIETE! VINO AICI!

Cu un sentiment de groază amestecată cu furie, Harry îşi ridică încet piciorul de pe scară şi se întoarse ca să-i urmeze pe soţii Dursley.

Bucătăria impecabil de curată avea o ciudată strălucire ireală după întunericul de afară. Mătuşa Petunia îl aşeză pe Dudley pe un scaun; era încă foarte verde şi avea aspectul unei moluşte. Unchiul Vernon stătea în faţa uscătorului de vase, uitându-se urât la Harry cu ochii săi mici, întredeschişi.

— Ce i-ai făcut fiului meu? zise el cu un mormăit ameninţător.

— Nimic, zise Harry, ştiind foarte bine că unchiul Vernon nu avea să-l creadă.

— Ce ţi-a făcut, Diddy? spuse mătuşa Petunia pe un ton vibrant, curăţând acum haina de piele a lui Dudley. A fost… a fost ştii-tu-ce, dragule? A folosit… chestia aia a lui?

Încet, tremurând, Dudley dădu din cap.

— Nu este adevărat! zise Harry hotărât, în timp ce mătuşa Petunia scoase un vaiet şi unchiul Vernon ridică pumnii. Nu i-am făcut nimic, nu am fost eu, a fost…

Dar chiar în acel moment, o strigă intră în zbor pe fereastra de la bucătărie. Ratând de puţin creştetul unchiului Vernon, traversă bucătăria, dădu drumul la picioarele lui Harry unui plic mare de pergament pe care îl ducea în cioc, se întoarse cu graţie, cu vârfurile aripilor abia atingând partea de sus a frigiderului, şi apoi ieşi rapid afară şi dincolo de grădină.

— BUFNIŢE! urlă unchiul Vernon, cu mult solicitata venă de la tâmplă zvâcnindu-i a mânie, în timp ce trânti fereastra de la bucătărie. IAR BUFNIŢE! ÎN CASA MEA NU O SĂ MAI FIE NICI O BUFNIŢĂ!

Însă Harry deschidea deja plicul şi scotea scrisoarea dinăuntru, cu inima bătându-i undeva în zona mărului lui Adam.

Dragă domnule Potter,

Am primit informaţii conform cărora aţi făcut Vraja Patronus la ora nouă şi douăzeci şi trei de minute seara, într-o zonă locuită de încuiaţi şi în prezenţa unui încuiat.

Gravitatea acestei încălcări a Decretului de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori a rezultat prin exmatricularea dvs. din Şcoala Hogwarts de Farmece şi Vrăjitorii. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs. pentru a vă distruge bagheta.

Având în vedere că aţi primit deja un avertisment oficial pentru o încălcare precedentă conform Articolului 13 al Confederaţiei Statutului de Tăinuire al Vrăjitorilor, vă anunţăm cu regret că vă e solicitată prezenţa la o audiere disciplinară în faţa Ministerului Magiei la ora 9 a.m. pe doisprezece august.

Cu speranţa că sunteţi bine,

A dvs., Mafalda Hopkirk

Oficiul de Folosire Neregulamentară a Magiei

Ministerul Magiei

Harry citi scrisoarea de două ori. Era într-o mică măsură conştient că unchiul Vernon şi mătuşa Petunia vorbeau. În mintea sa totul era îngheţat şi amorţit. Un singur fapt îi pătrunsese în gânduri ca o săgeată paralizantă. Fusese exmatriculat de la Hogwarts. Totul se terminase. Nu avea să se mai întoarcă niciodată acolo.

Ridică privirea către soţii Dursley. Unchiul Vernon avea faţa vânătă, urlând, cu pumnii încă în aer; mătuşa Petunia avea braţele în jurul lui Dudley, care vomita din nou.

Creierul temporar stupefiat al lui Harry părea să se trezească. Câţiva reprezentanţi ai Ministerului vor sosi în curând la domiciliul dvs pentru a vă distruge bagheta. Nu exista decât o cale. Trebuia să fugă — acum. Unde avea să se ducă, Harry nu ştia, însă era sigur de un singur lucru: la Hogwarts sau în afara sa, avea nevoie de baghetă. Într-o stare aproape ca de vis, îşi scoase bagheta şi se întoarse să plece din bucătărie.

— Unde crezi că te duci? strigă unchiul Vernon.

Când Harry nu răspunse, se aruncă de partea cealaltă a mesei ca să blocheze ieşirea spre hol.

— N-am terminat cu tine, băiete!

— Dă-te la o parte, zise Harry încet.

— O să stai aici şi o să-mi explici cum a făcut fiul meu de a…

— Dacă nu te dai la o parte, o să te blestem, zise Harry, ridicând bagheta.

— Nu poţi să mă păcăleşti iar! se răsti unchiul Vernon. Ştiu că nu ai voie să o foloseşti în afara balamucului ăluia pe care îl numeşti şcoală!

— Am fost dat afară din balamuc, zise Harry. Aşa că pot să fac orice vreau. Ai trei secunde. Unu… doi…

Un BANG răsunător umplu bucătăria. Mătuşa Petunia ţipă, iar unchiul Vernon urlă şi se feri, fiindcă pentru a treia oară în acea seară Harry căuta sursa unei tulburări pe care nu o generase el. O localiză imediat: o bufniţă de hambar derutată şi cu un aspect răvăşit stătea afară pe pervazul de la bucătărie, după ce tocmai se lovise de fereastra închisă.

Ignorând strigătul disperat — „BUFNIŢE!” — al unchiului Vernon, Harry traversă camera în fugă şi deschise fereastra cu putere. Bufniţa întinse un picior de care era legat un mic sul de pergament, îşi aranjă penele şi zbură în clipa în care Harry luă scrisoarea. Cu mâinile tremurânde, Harry desfăşură cel de-al doilea mesaj, care era scris în mare grabă şi neîngrijit cu cerneală neagră.

Harry,

Dumbledore tocmai a sosit la Minister şi încearcă să lămurească totul. NU PLECA DIN CASA UNCHIULUI ŞI MĂTUŞII TALE. NU MAI FACE VRĂJI. NU ÎŢI PREDA BAGHETA.

Dumbledore încerca să lămurească totul… ce însemna asta? Câtă putere avea Dumbledore ca să fie mai presus de Ministerul Magiei? Atunci, exista o şansă să poată să fie acceptat din nou la Hogwarts? În pieptul lui Harry încolţi o sămânţă firavă de speranţă, sufocată aproape imediat de panică — cum putea să refuze să îşi predea bagheta fără să facă vrăji? Avea să fie nevoit să se dueleze cu reprezentanţii Ministerului şi, dacă făcea asta, avea noroc în cazul în care scăpa de Azkaban, darămite cu atît mai mult de exmatriculare.

Rotiţele minţii i se învârteau neîncetat… ar fi putut să fugă şi să rişte să fie prins de Minister, sau să stea locului şi să-i aştepte să-l găsească acolo. Era mult mai ispitit de prima variantă, însă ştia că domnul Weasley îi vroia binele… şi până la urmă, Dumbledore rezolvase lucruri şi mai grave decât asta.

— Bine, zise Harry. M-am răzgândit, rămân.

Se aşeză furtunos la masă în faţa lui Dudley şi a mătuşii Petunia. Familia Dursley părea nemulţumită de răzgândirea sa subită. Mătuşa Petunia se uită disperată la unchiul Vernon. Vena de pe tâmpla lui purpurie zvâcnea mai rău ca niciodată.