Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— … a guiţat ca un porc, nu-i aşa? întrebă Malcolm, printre hohotele celorlalţi.

— Bun croşeu de dreapta, Big D, zise Piers.

— Mâine la aceeaşi oră? întrebă Dudley.

— La mine, că părinţii mei or să fie plecaţi, răspunse Gordon.

— Pe mâine, zise Dudley.

— Pa, Dud!

— Pe curând, Big D!

Harry aşteptă ca restul găştii să se îndepărteze înainte s-o ia din loc. Când li se pierdură iar vocile, dădu colţul spre Aleea Magnoliei şi, mergând foarte repede, se oprise în scurt timp lângă Dudley, care se plimba liniştit, fredonând nemelodios.

— Salut, Big D!

Dudley se întoarse.

— A, mormăi el. Tu eşti.

— Şi de când eşti „Big D”? zise Harry.

— Taci din gură, se răsti Dudley, uitându-se în altă parte.

— Drăguţ nume, zise Harry, zâmbind şi mergând în rând cu vărul său. Dar pentru mine vei rămâne mereu „Dudiţ Mic”.

— Ţi-am zis să TACI DIN GURA! zise Dudley, care îşi încleştase mâinile ca două şunci.

— Nu ştiu băieţii cum îţi spune mămica?

— Tacă-ţi fleanca.

— Ei nu îi spui să-i tacă fleanca. Şi cum rămâne cu „Pocuţ” şi „Diţi Dididum”, pot să le folosesc, nu?

Dudley nu zise nimic. Efortul de a se abţine să-l lovească pe Harry părea să necesite tot autocontrolul de care era în stare.

— Şi pe cine aţi bătut în seara asta? întrebă Harry, pierindu-i zâmbetul. Un alt băiat de zece ani? Ştiu că l-aţi rezolvat pe Mark Evans acum două seri…

— O căuta cu lumânarea, răspunse Dudley furios.

— A, da?

— M-a insultat.

— Zău? A zis cumva că arăţi ca un porc care a fost dresat să meargă pe picioarele din spate? Pentru că asta nu este o insultă, Dud, este adevărul adevărat.

Lui Dudley i se zbătu un muşchi al maxilarului. Harry fu extrem de satisfăcut să vadă cât îl enerva pe Dudley; se simţi ca şi cum şi-ar fi transferat toată frustrarea asupra vărului său, singura supapă pe care o avea.

O luară la dreapta, pe străduţa unde Harry îl văzuse pe Sirius pentru prima oară şi care era o scurtătură între Aleea Magnoliei şi Calea Wisteria. Era goală şi mult mai întunecată decât străzile pe care le lega, pentru că nu exista nici un felinar. Paşii le erau înăbuşiţi de pereţii garajelor într-o parte şi de un gard înalt în cealaltă.

— Te crezi tare important pentru că ai chestia aia, nu-i aşa? zise Dudley după câteva secunde.

— Ce chestie?

— Aia… chestia aia pe care o ascunzi.

Harry zâmbi din nou.

— Nu eşti chiar atât de prost pe cât pari, Dud, nu-i aşa? Dar presupun că, dacă ai fi, nu ai putea să mergi şi să vorbeşti în acelaşi timp.

Harry îşi scoase bagheta. Îl văzu pe Dudley uitându-se pieziş la ea.

— Nu ai voie, zise el dintr-o suflare. Ştiu că nu ai voie. O să fii exmatriculat din şcoala aia sinistră la care te duci.

— De unde ştii că nu au schimbat regulile, Big D?

— Nu le-au schimbat, zise Dudley, deşi nu părea întru totul convins.

Harry râse încet.

— Nu ai curaj să te iei de mine fără chestia aia, nu? mârâi Dudley.

— În timp ce tu ai nevoie doar de patru amici în spatele tău ca să poţi bate un băiat de zece ani. Ţii minte titlul ăla la box cu care te tot mândreşti? Ce vârstă avea adversarul tău? Şapte ani? Opt?

— Pentru cultura ta generală, avea şaisprezece ani, se răsti Dudley, şi a fost inconştient timp de douăzeci de minute după ce am terminat cu el, plus că era de două ori mai greu ca tine. Stai să vezi după ce îi spun lui tata că ai scos chestia aia.

— Acum să înţeleg că fugim la tăticu'? S-a speriat micuţul campion la box de bagheta răului de Harry?

— Noaptea nu mai eşti la fel de viteaz, nu? zise Dudley batjocoritor.

— Este noapte, Dudiţ. Noi aşa spunem când se întunecă, aşa, ca acum.

— Mă refer când eşti în pat! se răsti Dudley.

Se oprise din mers. Şi Harry se opri, uitându-se la vărul său. Din câte putea să vadă, pe chipul lătăreţ al lui Dudley se aşternuse o expresie triumfătoare şi ciudată.

— Ce vrei să spui, nu sunt viteaz când sunt în pat? zise Harry, complet pus în încurcătură. Şi de ce ar trebui să îmi fie frică, de perne sau ceva de genul ăsta?

— Te-am auzit azi-noapte, zise Dudley pe nerăsuflate. Vorbeai în somn. Gemeai.

— Ce vrei să spui? zise Harry din nou, însă avea o senzaţie de gol şi de rece în stomac.

Noaptea trecută fusese iar în cimitir în vis.

Dudley izbucni într-un hohot aspru de râs, apoi se văicări cu o voce subţire şi plângăcioasă.

— „Nu-l omorî pe Cedric! Nu-l omorî pe Cedric!” Cine e Cedric — iubitul tău?

— Eu… minţi, zise Harry automat.

Însă i se uscase gura. Ştia că Dudley nu minţea — cum altfel ar fi putut să ştie de Cedric?

— „Tată! Tată, ajută-mă! Tată, o să mă omoare! Vai, vai!”

— Taci din gură, zise Harry încet. Taci, Dudley, te avertizez!

— Tată, vino şi ajută-mă! Mamă, vino şi ajută-mă! L-a omorât pe Cedric! Tată, ajută-mă! O să… — Să nu cumva să îndrepţi chestia aia spre mine!

Dudley se dădu înapoi spre străduţă. Harry avea bagheta îndreptată chiar spre inima lui. Simţea cum în vene îi clocoteau cei paisprezece ani în care îl urâse pe Dudley — ce nu ar fi dat să atace acum, să îl blesteme pe Dudley aşa de rău, încât acesta să trebuiască să se întoarcă acasă târându-se ca o insectă rămasă mută, căreia îi crescuseră antene…

— Să nu mai vorbeşti niciodată despre asta, se răsti Harry. Ai înţeles?

— Îndreaptă chestia aia în altă parte!

— Am spus, ai înţeles?

— Îndreapt-o în altă parte!

— AI ÎNŢELES?

— IA CHESTIA AIA DIN…

Dudley scoase un icnet straniu, tremurat, de parcă ar fi fost băgat în apă rece ca gheaţa.

Se întâmplase ceva cu noaptea. Cerul violet presărat cu stele era dintr-o dată negru ca smoala şi lipsit de lumină — stelele, luna, felinarele înceţoşate de la capetele aleii dispăruseră. Zgomotul distant al maşinilor şi şoaptele copacilor se pierduseră. Seara înmiresmată era deodată îngrozitoare, tăios de rece. Erau înconjuraţi de un întuneric total, impenetrabil, mut, de parcă o mână gigantică ar fi acoperit întregul gang cu o mantie, orbindu-i.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că făcuse o vrajă fără să vrea, în ciuda faptului că se împotrivise cât putuse de tare, însă apoi raţiunea îi ajunse din urmă simţurile — nu avea puterea de a stinge stelele. Întoarse capul într-o parte şi în alta, încercând să vadă ceva, însă întunericul îi apăsa ochii ca un văl imponderabil.

Vocea îngrozită a lui Dudley îi tună în ureche.

— Ce-ce fa-faci? Te-termină!

— Nu fac nimic! Taci şi nu te mişca!

— Nu ma-mai văd! Am o-orbit! Am…

— Ţi-am spus să taci!

Harry rămase complet nemişcat, întorcându-şi ochii care nu vedeau nimic la stânga şi la dreapta. Frigul era atât de pătrunzător, încât tremura cu totul; i se făcuse pielea ca de găină pe mâini şi părul de la ceafă i se zbârlise — deschise ochii larg, privind în jur în gol, fără să vadă nimic.

Era imposibil… nu aveau cum să fie aici… nu în Little Whinging… ciuli urechile… avea să-i audă înainte să-i vadă…

— O să-să-i spun lui tata! scânci Dudley. U-unde eşti? Ce fa-faci…?

— Vrei să taci din gură? şuieră Harry. Încerc să as…

Însă amuţi. Auzise exact lucrul de care se temuse.