Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Dă-mi drumul! se răsti Harry.

Se luptară timp de câteva secunde, Harry trăgând cu mâna stângă de degetele ca nişte cârnaţi ale unchiului Vernon, iar cu dreapta ţinând strâns bagheta ridicată; apoi, când durerea din creştetul lui Harry atinse o intensitate deosebită, unchiul Vernon ţipă şi îi dădu drumul lui Harry, de parcă ar fi fost electrocutat. Se părea că o forţă invizibilă trecuse prin nepotul său, făcându-i imposibil de ţinut.

Gâfâind, Harry căzu în faţă peste tufa de hortensii, se ridică şi se uită în jur. Nu era nici urmă de ceea ce generase puternica pocnitură, însă erau mai multe chipuri care priveau pe unele dintre ferestrele din apropiere. Harry îşi băgă grăbit bagheta la loc în talia blugilor şi încercă să pară nevinovat.

— Ce seară minunată! strigă unchiul Vernon, făcându-i cu mâna doamnei de la numărul 7 de vizavi, care se uita urât de după perdelele ei de plasă. Aţi auzit rateul maşinii ăleia? Ne-a cam speriat pe mine şi pe Petunia!

Continuă să rânjească într-un mod îngrozitor, de om nebun, până când toţi vecinii curioşi dispărură de la ferestrele lor, iar apoi rânjetul deveni o grimasă de furie, în timp ce îi făcea semn lui Harry să vină spre el.

Harry se apropie cu câţiva paşi, având grijă să se oprească la o distanţă unde mâinile întinse ale unchiului Vernon să nu îşi poată continua strangularea.

— Ce naiba vrei să demonstrezi cu asta, băiete? întrebă unchiul Vernon cu o voce ursuză care tremura de supărare.

— Ce vreau să demonstrez cu ce? zise Harry cu răceală.

Se uită în continuare în stânga şi în dreapta străzii, încă sperând s-o vadă pe persoana care făcuse zgomotul.

— Cu toată hărmălaia asta, ca nişte împuşcături chiar în faţa propriei noastre…

— Nu am făcut eu zgomotul acela, zise Harry hotărât. Chipul slab, ca de cal, al mătuşii Petunia apăru acum lângă cel mare şi vânăt al unchiului Vernon. Era neagră de supărare.

— De ce te ascundeai sub fereastra noastră?

— Da, da, bună observaţie, Petunia! Ce căutai, băiete, sub fereastra noastră?

— Ascultam ştirile, zise Harry pe un ton resemnat.

Mătuşa şi unchiul lui schimbară priviri furioase.

— Ascultai ştirile! Iar?

— Păi, ştiţi voi, se schimbă zilnic, zise Harry.

— Nu face pe deşteptul cu mine, băiete! Vreau să ştiu ce pui de fapt la cale — şi nu îmi mai vinde gogoşi, cum că asculţi ştirile! Ştii foarte bine că ai tăi…

— Ai grijă, Vernon! şopti mătuşa Petunia, şi unchiul Vernon îşi coborî vocea, Harry abia reuşind să îl audă…

— Că ai tăi nu sunt pomeniţi la ştirile noastre!

— Numai asta ştiţi, zise Harry.

Soţii Dursley se holbară la el pentru câteva secunde, apoi mătuşa Petunia spuse:

— Eşti un mincinos nesuferit. Ce caută acele… şi ea coborî, glasul încât Harry trebui să citească pe buze următorul cuvânt, bufniţe aici, dacă nu îţi aduc veşti?

— Aha! şopti unchiul Vernon triumfător. Să te văd cum ieşi din asta, băiete! De parcă n-am şti că afli veşti de la păsările alea nenorocite!

Harry ezită o clipă. Îl costa ceva să spună adevărul de data aceasta, deşi mătuşa şi unchiul său nu aveau cum să suspecteze cât de rău se simţea că trebuia să recunoască.

— Bufniţele… nu îmi aduc veşti, zise el neutru.

— Nu cred aşa ceva, zise imediat mătuşa Petunia.

— Nici eu, zise unchiul Vernon hotărât.

— Ştim că pui ceva ciudat la cale, spuse mătuşa Petunia.

— Să ştii că nu suntem tâmpiţi, zise unchiul Vernon.

— Ei bine, asta este o noutate pentru mine, zise Harry, începând să se enerveze şi, înainte ca soţii Dursley să îl cheme înapoi, se întoarse, traversă peluza, sări gardul mic al grădinii şi începu să meargă cu paşi mari pe stradă.

Dăduse de bucluc şi o ştia. Mai târziu avea să dea ochii cu mătuşa şi unchiul său şi să plătească preţul obrăzniciei sale, însă în acel moment nu prea îi păsa de asta; avea mintea ocupată cu lucruri mult mai importante.

Harry era sigur că pocnitura fusese făcută de cineva care Apăruse sau Dispăruse. Era exact sunetul pe care îl făcea Dobby, Spiriduşul de casă, când dispărea din senin. Oare era posibil ca Dobby să fie aici, pe Aleea Boschetelor? Era posibil să îl urmărească Dobby chiar în această clipă? Venindu-i acest gând, se întoarse şi se uită înapoi spre Aleea Boschetelor, care însă părea să fie complet părăsită, iar Harry era sigur că Dobby nu ştia cum să se facă invizibil.

Merse mai departe, aproape fără să îşi dea seama de drumul pe care îl urma, căci în ultima vreme bătuse de atâtea ori aceste străzi, încât picioarele îl duceau automat către locurile sale preferate. La fiecare câţiva paşi, se uita înapoi peste umăr. Fusese făptură magică lângă el când stătuse printre begoniile muribunde ale mătuşii Petunia, era sigur de asta. De ce nu vorbise cu el, de ce nu luaseră legătura, de ce se ascundea acum?

Şi apoi, când frustrarea sa atinse cota maximă, certitudinea se risipi.

Poate că până la urmă nu fusese un zgomot magic. Poate că era atât de disperat după cel mai mic semn din lumea căreia îi aparţinea, încât pur şi simplu exagera din cauza unor zgomote obişnuite. Putea oare să fie sigur că nu fusese zgomotul unui obiect care se spărsese în casa unui vecin?

Harry simţi o senzaţie surdă, de greutate în stomac, şi, înainte să îşi dea seama, fu din nou copleşit de sentimentul de deznădejde care îl mistuise toată vara.

Dimineaţa următoare avea să fie trezit de ceasul pus să sune la ora cinci ca să plătească bufniţa care îi aducea Profetul zilei — însă mai avea sens să îl mai ia? În ultimele zile, Harry doar aruncase o privire spre prima pagină înainte să îl dea deoparte; când idioţii care conduceau ziarul aveau să realizeze în sfârşit că se întorsese Cap-de-Mort, asta avea să fie ştirea principală, şi Harry era interesat doar de acest gen de ştiri.

Dacă avea noroc, mai erau şi bufniţele care îi aduceau scrisori de la cei mai buni prieteni ai săi, Ron şi Hermione, însă orice speranţă că scrisorile lor îi vor aduce veşti fusese pierdută de mult.

Evident, nu putem să spunem prea multe despre ştii-tu-ce… Ni s-a poruncit să nu spunem nimic, în caz că ni se rătăcesc scrisorile… Suntem destul de ocupaţi, dar nu îţi pot da detalii… Se întâmplă destul de multe, o să-ţi povestim totul când o să ne vedem…

Însă când aveau să îl vadă? Nimeni nu părea să fie preocupat de o dată precisă. Hermione scrisese sper să te vedem cât mai curând pe felicitarea de ziua lui, însă cât de curând însemna „curând”? Din câte putea să-şi dea seama Harry, după indiciile vagi din scrisorile lor, Hermione şi Ron erau în acelaşi loc, probabil acasă la părinţii lui Ron. Abia era în stare să se gândească la ei doi distrându-se în Vizuină, în timp ce el era blocat pe Aleea Boschetelor. De fapt, era aşa de supărat pe ei, încât aruncase nedeschise cele două cutii de ciocolată de la Lorzii Mierii pe care i le trimiseseră de ziua lui. O regretase mai târziu, după salata veştejită pe care o pregătise mătuşa Petunia în seara aceea.

Şi cu ce erau ocupaţi Ron şi Hermione? De ce nu era şi el ocupat? Nu dovedise că era capabil să se descurce cu lucruri mai importante decât o făcuseră ei? Uitaseră oare tot ce făcuse? Nu fusese el cel care intrase în cimitir şi văzuse cum a fusese ucis Cedric, nu fusese legat de acea piatră funerară şi aproape omorât?