Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Îl ridic eu.

Harry îl prinse pe Dudley de braţ şi încercă din răsputeri.

Făcând un efort colosal, reuşi să-l pună pe picioare. Dudley părea să fie pe punctul de-a leşina. Ochii mici i se roteau în orbite şi chipul îi era plin de broboane de sudoare; în momentul în care Harry îi dădu drumul, se clătină într-un mod riscant.

— Grăbeşte-te! zise doamna Figg isterizată.

Harry îşi puse unul dintre braţele mari ale lui Dudley pe după umeri şi îl târî spre stradă, aplecându-se puţin sub greutate. Doamna Figg mergea clătinându-se în faţa lor, uitându-se neliniştită după colţ.

— Ţine-ţi bagheta scoasă, îi spuse ea lui Harry când ajunseră pe Calea Wisteria. Lasă naibii Statutul de Tăinuire, oricum o să plătim cu vârf şi-ndesat, aşa ca hai să profităm. Că tot vorbea lumea despre Decretul de Restricţie Rezonabilă a Vrăjitorilor Minori… exact de asta îi era frică lui Dumbledore.

— Ce e acolo, în capătul străzii? Ah, este doar Mr. Prentice… nu ascunde bagheta, băiete, nu ţi-am zis că nu îţi sunt de nici un ajutor?

Nu era uşor să ţii bine o baghetă şi să îl şi cari pe Dudley în acelaşi timp. Harry îi dădu grăbit un ghiont în coaste vărului său, însă Dudley părea să fi pierdut orice dorinţă de mişcare independentă. Era inert pe umerii lui Harry, cu picioarele mari târşâindu-se pe pământ.

— Doamnă Figg, de ce nu mi-aţi spus că sunteţi o Non? întrebă Harry, gâfâind din cauza efortului şi a mişcării. De câte ori am venit la dumneavoastră acasă — de ce nu aţi spus nimic?

— Ordinele lui Dumbledore. Trebuia să veghez asupra ta, dar să nu zic nimic, erai prea mic. Îmi pare rău că a fost atât de rău la mine, Harry, dar soţii Dursley nu te-ar fi lăsat niciodată să vii, dacă ar fi crezut că îţi face plăcere. Să ştii că nu mi-a fost uşor… dar pe cuvântul meu de onoare, zise ea tragic, frângându-şi iar mâinile, când o să audă Dumbledore de toate astea — cum a putut să plece Mundungus, ar fi trebuit să fie la post până la miezul nopţii — unde este? Cum o să-i spun lui Dumbledore ce s-a întâmplat? Nu pot să Apar.

— Am o bufniţă, pot să v-o împrumut gemu Harry, întrebându-se dacă i se va rupe şira spinării sub greutatea lui Dudley.

— Harry, nu înţelegi! Dumbledore va trebui să acţioneze cât mai repede, Ministerul are propriile metode de a detecta vrăjitoriile minorilor, probabil că ştie deja, ascultă-mă pe mine.

— Însă tocmai scăpăm de Dementori, am fost nevoit să folosesc magia — or să fie mai îngrijoraţi din cauza motivului pentru care pluteau Dementorii pe lângă Calea Wisteria, nu-i aşa?

— Vai, dragul meu, mi-aş dori să fie aşa, însă mă tem că… MUNDUNGUS FLETCHER, O SĂ TE OMOR!

Se auzi un poc puternic şi aerul se umplu de un miros pregnant de băutură amestecat cu tutun stătut, când, chiar în faţa lor, se materializă un om îndesat, nebărbierit, într-un pardesiu zdrenţăros. Avea picioarele scurte, crăcănate, părul lung, roşcat deschis şi ciufulit şi, nişte ochi injectaţi şi umflaţi, care îi dădeau expresia tristă a unui basset. De asemenea, ţinea strâns o legătură argintie de care Harry îşi dădu seama imediat că era o Pelerină Invizibilă.

— Ce-i, Figgy? zise el, uitându-se cu ochii mari de la doamna Figg la Harry şi apoi la Dudley. Cum a rămas cu lucratu' sub acoperire?

— Îţi arăt eu acoperire! urlă doamna Figg. Dementori, hoţ viclean, perfid şi bun de nimic ce eşti!

— Dementori? repetă Mundungus îngrozit. Dementori, aici?

— Da, aici, grămadă de doi lei de găinaţ de liliac, aici! strigă doamna Figg. Dementori care-l atacă pe băiat în timpul pazei tale!

— Să mă ia naiba, zise Mundungus sfârşit, uitându-se de la doamna Figg la Harry şi înapoi. Să mă ia naiba, eu…

— Şi tu erai pe drumuri cumpărând ceaune furate! Nu ţi-am zis să nu te duci? Nu ţi-am zis?

— Eu… păi, eu…

Mundungus nu părea să se simtă deloc la locul lui.

— Să vezi, a… a fost o ocazie de afaceri foarte bună… Doamna Figg ridică mâna de care-i atârna plasa de sfoară şi îl pocni cu ea pe Mundungus peste faţă şi gât; judecând după zgomotul metalic pe care îl făcuse, era plină de cutii cu mâncare pentru pisici.

— Au! Lasă-mă-n pace! Lasă-mă-n pace, cotoroanţă nebună! Cineva trebuie să-i spună lui Dumbledore!

— Da… cineva… trebuie! urlă doamna Figg, dând cu plasa cu mâncare pentru pisici în fiecare părticică din Mundungus pe care o putea nimeri. Şi — ar — fi — bine — să — fii — tu — şi — să-i — spui — şi — de — ce — nu — ai — fost — acolo — să — îl — ajuţi!

— Nu-ţi pierde firea şi fileul! zise Mundungus, cu mâinile pe cap şi ferindu-se. O să-i spun, o să-i spun!

Şi, cu un alt poc răsunător, se făcu nevăzut.

— Sper să-l omoare Dumbledore! zise doamna Figg mânioasă. Acum, hai să mergem, Harry, ce mai aştepţi?

Harry se hotărî să nu îşi piardă ce îi rămăsese din răsuflare, evidenţiind că abia putea să mai meargă sub gabaritul lui Dudley. Trase de Dudley, care era semiconştient şi se împletici înainte.

— Te duc până la uşă, zise doamna Figg, când ajunseră pe Aleea Boschetelor. Pentru orice eventualitate, în caz că mai sunt alţii prin jur… ah, pe onoarea mea, ce catastrofă… şi a trebuit să lupţi tu însuţi cu ei… iar Dumbledore a zis să nu te lăsăm să faci vrăji cu orice preţ… ei bine, presupun că nu mai are sens să plângem după poţiunea vărsată… Însă acum pisica a ajuns paznic la şoricei.

— Deci, gâfâi Harry, Dumbledore… a pus… să fiu urmărit?

— Sigur că da, zise doamna Figg grăbită. Te aşteptai să te lase să umbli de unul singur, după ce s-a întâmplat în iunie?

Dumnezeule mare, băiete, mi-au spus că eşti inteligent… da… intră şi rămâi acolo, zise ea, când ajunseră la numărul patru. Cred că cineva va lua legătura cu tine cât de curând.

— Ce-o să faceţi? întrebă Harry repede.

— Mă duc direct acasă, zise doamna Figg, uitându-se de-a lungul străzii întunecate şi tremurând. Trebuie să aştept alte indicaţii. Tu să stai în casă. Noapte bună.

— Staţi puţin, nu plecaţi încă! Vreau să ştiu…

Însă doamna Figg plecase deja cu paşii ei mari, cu papucii de stofă ecosez clămpănind, cu plasa de sfoară zăngănind.

— Staţi! strigă Harry după ea.

Avea un milion de întrebări pentru oricine care avea legătură cu Dumbledore; însă în câteva clipe doamna Figg fu înghiţită de întuneric. Încruntându-se, Harry îl mai aruncă pe Dudley şi îşi croi drum încet, anevoie pe aleea din grădina casei de la numărul 4.

Lumina de pe hol era aprinsă. Harry îşi băgă bagheta înapoi în tivul din talia blugilor, sună la uşă şi privi cum silueta mătuşii Petunia deveni din ce în ce mai mare, distorsionată într-un mod ciudat de geamul neregulat al uşii de la intrare.

— Diddy! Era şi cazul, s-a făcut cam… cam… Diddy, ce s-a întâmplat?

Harry se uită pieziş la Dudley şi ieşi la ţânc de sub braţul său. Dudley se clătină pe loc pentru o clipă, cu chipul verde pal… apoi deschise gura şi vomită pe tot covoraşul din faţa uşii.

— DIDDY! Diddy, ce e cu tine? Vernon? VERNON!

Unchiul lui Harry veni în grabă din sufragerie, cu mustaţa de morsă vânturându-se într-o parte şi în alta, aşa cum se întâmpla de fiecare dată când era neliniştit. Se duse grăbit să o ajute pe mătuşa Petunia să îl treacă pragul pe Dudley, care avea genunchii înmuiaţi, evitând în acelaşi timp să calce în locul unde vărsase.