Joanne Rowling: Harry Potter şi ordinul Phoenix

— S-a întors?! şopti mătuşa Petunia.

Se uită la Harry cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Şi dintr-o dată, pentru prima oară în viaţa lui, Harry îşi dădu seama cu adevărat că mătuşa Petunia era sora mamei sale. Nu putea să spună de ce acest gând îl lovise cu atâta forţă tocmai în momentul acela. Tot ce ştia era că nu era singura persoană din cameră care avea o idee despre ceea ce putea să însemne întoarcerea Lordului Cap-de-Mort. Mătuşa Petunia nu îl mai privise în viaţa ei ca acum. Ochii ei mari şi pali (atât de diferiţi de cei ai surorii ei) nu erau întredeschişi de neplăcere sau supărare, ci erau mari şi temători. Faţada pe care o susţinuse mătuşa Petunia cu vehemenţă toată viaţa lui — că nu exist magie şi nici o altă lume decât lumea în care trăiau ea şi unchiul Vernon — părea să se fi năruit.

— Da, zise Harry, adresându-i-se acum direct mătuşii Petunia. S-a întors acum o lună. L-am văzut.

Mâinile ei găsiră sub haina de piele umerii masivi ai lui Dudley şi îi strânseră.

— Stai aşa, zise unchiul Vernon, uitându-se când la soţia sa, când la Harry, aparent uimit şi derutat de înţelegerea fără precedent care părea să se fi născut între ei. Stai aşa. Zici că s-a întors Lordul ăsta Cap-de-Mort.

— Da.

— Cel care ţi-a omorât părinţii.

— Da.

— Şi acum îi trimite pe Dezmembraţi după tine?

— Aşa se pare, zise Harry.

— Am înţeles, spuse unchiul Vernon, privind când chipul palid al soţiei sale, când pe cel al lui Harry şi aranjându-şi talia pantalonilor.

Părea să se umfle, iar faţa sa mare şi vânătă se întindea sub ochii lui Harry.

— Ei bine, asta clarifică lucrurile, zise el, lărgindu-i-se partea din faţă a cămăşii în timp ce se umfla. Băiete, poţi să pleci din această casă!

— Poftim? spuse Harry.

— M-ai auzit — AFARA! răcni unchiul Vernon, şi chiar şi mătuşa Petunia şi Dudley tresăriră. AFARĂ! AFARĂ! Ar fi trebuit să fac asta cu ani în urmă! Bufniţe care vin aici ca la hotel, prăjituri care explodează, jumătate din sufragerie distrusă, coada lui Dudley, Marge care plutea pe lângă tavan şi acel Ford Anglia zburător — AFARĂ! AFARĂ! Atât ţi-a fost! Eşti de domeniul trecutului! Nu o să mai stai aici dacă te urmăreşte un ţicnit, nu o să-mi pui în pericol nevasta şi fiul, nu o să aduci necazuri asupra noastră. Dacă o iei pe acelaşi drum cu părinţii tăi, m-am săturat! AFARĂ!

Harry rămase ţintuit locului. Scrisorile de la Minister, domnul Weasley şi Sirius erau toate strânse în mâna sa stângă. Orice ai face, nu mai ieşi din casă. NU PLECA DIN CASĂ.

— Ai auzit ce am spus! zise unchiul Vernon, aplecându-se acum către el, cu chipul său mare şi vânăt apropiindu-se atât de tare de cel al lui Harry, încât acesta îi simţi realmente stropii de salivă pe faţă. La drum! Acum o oră erai foarte grăbit să te duci! Sunt chiar în urma ta! Ieşi, şi să nu mai faci niciodată umbră pragului nostru! Habar nu am de ce te-am ţinut până acum, Marge avea dreptate, ar fi trebuit să ajungi la orfelinat. Am fost prea sensibili şi ne-am făcut rău cu mâna noastră, am crezut că o să putem să scoatem ceva din tine, am crezut că o să putem să te facem normal, dar ai fost putred de la început şi m-am săturat de bufniţe!

A cincea bufniţă veni pe horn cu o viteză atât de mare, încât de fapt lovi podeaua înainte să îşi ia din nou zborul cu un ciripit răsunător. Harry ridică mâna să ia scrisoarea, care era într-un plic roşu, însă bufniţa trecu pe deasupra lui, zburând direct la mătuşa Petunia, care scoase un ţipăt şi se feri, cu mâinile pe faţă. Bufniţa dădu drumul plicului chiar în capul ei, se întoarse şi zbură direct înapoi pe horn.

Harry se aruncă în faţă ca să ridice scrisoarea, însă mătuşa Petunia i-o luă înainte.

— Poţi să o deschizi dacă vrei, zise Harry, însă oricum o să aud ce spune. Este o Urlătoare.

— Dă-i drumul, Petunia! răcni unchiul Vernon. Nu o atinge, poate să fie periculoasă!

— Îmi este adresată, spuse mătuşa Petunia cu o voce tremurândă. Îmi este adresată, Vernon, uită-te! Doamnei Petunia Dursley, Bucătărie, Numărul Patru, Aleea Boschetelor…

Îşi recăpătă răsuflarea, îngrozită. Plicul roşu începuse să scoată fum.

— Deschide-o! o îndemnă Harry. Termină cu ea! O să se întâmple oricum.

— Nu.

Mâna mătuşii Petunia tremura. Se uita pierdută prin bucătărie, de parcă ar fi căutat o cale de scăpare, însă prea târziu — plicul izbucni în flăcări. Mătuşa Petunia ţipă şi îi dădu drumul.

Un glas groaznic umplu bucătăria, rezonând în spaţiul închis, ieşind din scrisoarea în flăcări de pe masă.

— Aminteşte-ţi de cea de dinainte, Petunia.

Mătuşa Petunia arăta ca şi când era să leşine. Se prelinse pe scaunul de lângă Dudley, cu chipul în mâini. Rămăşiţele plicului se transformară în cenuşă.

— Ce e asta? zise răguşit unchiul Vernon. Ce — eu, nu — Petunia?

Mătuşa Petunia nu spuse nimic. Dudley se holba prosteşte la mama sa, cu gura căscată. Tăcerea se prelungea îngrozitor. Harry îşi urmărea mătuşa, complet uluit, durându-l capul de parcă urma să explodeze.

— Petunia, draga mea! zise unchiul Vernon timid. Petunia? Ridică privirea şi capul. Încă tremura. Înghiţi în sec.

— Băiatul — băiatul va trebui să rămână, Vernon, zise ea sfârşită.

— C-cum?

— Rămâne, spuse ea.

Nu se uită la Harry. Se ridică iar în picioare.

— El… dar, Petunia…

— Dacă îl dăm afară, or să vorbească vecinii, zise ea.

Îşi recăpătă rapid caracterul vioi şi tranşant, deşi era încă foarte palidă.

— Vor pune întrebări ciudate, vor dori să afle unde s-a dus. O să trebuiască să îl ţinem în continuare.

Unchiul Vernon se dezumflă ca un cauciuc vechi.

— Dar, Petunia, draga mea…

Mătuşa Petunia îl ignoră. Se întoarse spre Harry.

— Vei sta la tine în cameră, zise ea. Nu vei părăsi casa! Acum du-te la culcare.

Harry nu se mişcă.

— De la cine era Urlătoarea?

— Nu pune întrebări, izbucni mătuşa Petunia.

— Sunteţi în contact cu vrăjitorii?

— Ţi-am spus să te duci la culcare!

— La ce se referea? Aminteşte-ţi de cine anume de dinainte?

— Du-te la culcare!

— Cum de… ?

— AI AUZIT CE A SPUS MĂTUŞA TA, ACUM DU-TE LA CULCARE!

Tocmai am fost atacat de Dementori şi aş putea fi exmatriculat de la Hogwarts. Vreau să ştiu ce se întâmplă şi când o să plec de-aici.

Harry copie aceste cuvinte pe trei foi de pergament diferite în clipa în care ajunse la biroul din camera sa întunecoasă. Prima i-o adresă lui Sirius, a doua lui Ron şi a treia lui Hermione. Bufniţa sa, Hedwig, era la vânătoare; colivia ei era goală pe birou. Harry măsură camera în lung şi în lat aşteptând întoarcerea păsării, cu capul crăpându-i de durere şi cu creierul prea frământat, cu ochii usturîndu-l şi înţepându-l de oboseală. Îl durea spatele din cauza faptului că îl cărase pe Dudley până acasă, iar cele două cucuie, unde fusese lovit de fereastră şi de Dudley, zvâcneau dureros.

Merse încolo şi încoace, măcinat de furie şi frustrare, scrâşnind din dinţi, strângând din pumni şi aruncând priviri mânioase către cerul gol, presărat cu stele, de fiecare dată când trecea prin dreptul ferestrei. Dementorii trimişi după el, doamna Figg şi Mundungus Fletcher urmărindu-i în taină, apoi suspendarea de la Hogwarts şi înfăţişarea la Ministerul Magiei — şi totuşi, nimeni nu îi spunea ce se întâmpla.