Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Şi despre ce, despre ce fusese Urlătoarea aceea? A cui voce răsunase atât de îngrozitor, de ameninţător, în bucătărie?

De ce era ţinut captiv acolo, fără veşti? De ce îl tratau ca pe un puşti „Strică tot”? Nu mai face vrăji, stai în casă…

Dădu cu piciorul în cufărul pentru şcoală când trecu pe lângă el, însă, departe de a-şi potoli supărarea, se simţi şi mai rău, fiindcă acum trebuia să suporte şi durerea acută din degetul mare de la picior, pe lângă cea din restul corpului.

Exact când şchiopăta pe lângă fereastră, Hedwig intră în zbor cu un fluturat delicat de aripi, ca o mică fantomă.

— Era şi timpul! se răsti Harry, când ea ateriză încet pe colivia sa. Poţi să o pui deoparte, am de lucru pentru tine!

Ochii mari, rotunzi, de chihlimbar ai lui Hedwig îl priviră cu reproş de deasupra broaştei moarte din cioc.

— Vino aici, zise Harry, luând cele trei suluri mici de pergament şi o sforicică de piele şi legându-le de piciorul ei cu solzi. Du-le direct la Sirius, Ron şi Hermione şi să nu te întorci fără răspunsuri lungi. Dacă e nevoie, să-i ciupeşti până scriu răspunsuri suficient de lungi. Ai înţeles?

Hedwig scoase un strigăt estompat, având încă broasca în cioc.

— Hai, du-te, spuse Harry.

Plecă imediat. În clipa următoare, Harry se aruncă pe pat fără să se dezbrace şi se uită la tavanul întunecat. Pe lângă faptul că exista, acum se simţea vinovat că fusese irascibil cu Hedwig; era singurul prieten pe care îl avea în casa de la numărul 4, Aleea Boschetelor. Însă avea să se revanşeze faţă de ea când avea să se întoarcă, aducându-i răspunsurile de la Sirius, Ron şi Hermione.

Sigur, urmau să-i răspundă cât de curând; doar nu puteau să ignore un atac al Dementorilor. Probabil că urma să se trezească dimineaţa următoare cu trei scrisori lungi pline de compasiune şi planuri pentru plecarea sa imediată către Vizuină. Şi, cu acest gând liniştitor, somnul coborî asupra sa, înăbuşind orice alt gând.

Însă Hedwig nu se întoarse în dimineaţa următoare. Harry petrecu întreaga zi în camera sa, ieşind doar ca să se ducă la baie. De trei ori pe zi mătuşa Petunia îi împingea mîncarea în cameră prin uşiţă de pisică pe care o instalase unchiul Vernon cu trei veri în urmă. De fiecare dată când Harry o auzea apropiindu-se, încerca să o întrebe de Urlătoare, însă ar fi putut la fel de bine să interogheze o clanţă, judecând după ce răspunsuri primea. Altfel, familia Dursley se ţinea cât se poate de departe de camera lui. Harry nu găsea nici un motiv pentru a-şi impune prezenţa asupra lor; o altă ceartă nu ar fi avut nici un rezultat, în afară, poate, de faptul că s-ar fi supărat atât de tare, încât ar fi făcut alte vrăji interzise.

Aşa continuară lucrurile timp de trei zile. Harry era cuprins de o energie febrilă, care îl făcea să nu se poată apuca de nimic, timp în care se plimba prin cameră, mânios pe toţi pentru că îl lăsau să fiarbă în toată nebunia aceea; încerca de asemenea o letargie atât de profundă, încât putea sta întins în pat cu orele, uitându-se amorţit în gol, copleşit de groază la gândul audierii de la Minister.

Dacă aveau să ia o decizie contra lui? Dacă avea să fie exmatriculat şi bagheta avea să-i fie ruptă în două? Ce avea să facă, unde avea să se ducă? Nu putea să se întoarcă să trăiască tot timpul cu familia Dursley, nu acum, când cunoscuse cealaltă lume, cea în care îi era locul cu adevărat. Oare ar fi putut să se mute acasă la Sirius, aşa cum îi sugerase Sirius cu un an în urmă, înainte să fi fost forţat să fugă de către Minister? Oare Harry avea să aibă voie să stea acolo singur, având în vedere că era încă minor? Nu cumva locul unde avea să se ducă urma să se fie hotărât de altcineva în locul lui? Oare încălcarea Statului Internaţional de Tăinuire fusese destul de gravă ca să-l facă să ajungă într-o celulă din Azkaban? De câte ori îi venea acest gând, Harry se dădea jos din pat şi începea iar să se plimbe.

În a patra noapte după plecarea lui Hedwig, Harry era într-una din stările sale apatice, uitându-se la tavan, cu mintea extenuată şi goală, când unchiul său intră în cameră. Harry se uită încet în jurul lui. Unchiul Vernon era îmbrăcat cu cel mai bun costum şi avea pe chip o expresie de îngâmfare extremă.

— Ieşim, zise el.

— Poftim?

— Noi — adică, mătuşa ta, Dudley şi cu mine — plecăm.

— Bine.

— Nu ai voie să te atingi de televizor, casetofon sau oricare dintre posesiunile noastre!

— Da.

— Nu ai voie să furi mâncare din frigider!

— Bine.

— O să închid uşa cu cheia.

— Aşa să faci.

Unchiul Vernon se uită urât la Harry, fiind evident suspicios din cauza lipsei sale de reacţie, apoi ieşi furtunos din cameră şi închise uşa după el. Harry auzi cheia întorcându-se în broască şi paşii grei ai unchiului Vernon coborând scările. Câteva minute mai târziu, auzi portierele trântindu-se, huruitul unui motor şi zgomotul de neconfundat al maşinii care ieşea din parcare.

Harry nu avea nici un sentiment special faţă de plecarea familiei Dursley. Pentru el nu conta dacă erau sau nu în casă. Nici măcar nu putea să-şi adune destulă energie ca să se ridice şi să aprindă lumina. Camera se întunecă încet în jurul său, în timp ce stătea întins, ascultând sunetele nopţii de pe fereastra pe care o ţinea mereu deschisă, aşteptând momentul binecuvântat când avea să se întoarcă Hedwig.

Casa goală scârţâia în jurul lui. Ţevile gâlgâiau. Harry zăcea într-un fel de stupoare, fără să se gândească la nimic, suspendat în nefericire.

Apoi auzi limpede un zdrang în bucătăria de dedesubt.

Se ridică în capul oaselor ca ars, ascultând cu mare atenţie. Nu avea cum să se fi întors familia Dursley, era mult prea curând, şi oricum, nu le auzise maşina.

Pentru câteva clipe fu linişte, apoi se auziră voci.

Hoţi, îşi zise el, coborând din pat — însă o fracţiune de secundă mai târziu îşi dădu seama că hoţii ar fi vorbit în şoaptă, iar cine se plimba prin bucătărie era foarte clar că nu se străduia să o facă.

Îşi înşfăcă bagheta de pe noptieră şi rămase în faţa uşii de la cameră, ascultând din răsputeri. În momentul următor, tresări când broasca scoase un clic puternic şi uşa fu dată de perete.

Harry rămase nemişcat, privind dincolo de uşa deschisă către palierul întunecat de la etaj, ciulindu-şi urechile după alte sunete, însă fără să audă nimic. Ezită o clipă, apoi ieşi uşor şi în tăcere din cameră, ajungând la capătul scărilor.

Inima îi urcase până în gât. Văzu câţiva oameni care stăteau în umbra holului de dedesubt şi care se distingeau în lumina de pe stradă ce bătea prin uşa de sticlă; erau opt sau nouă, şi toţi, din câte îşi dădea seama, se uitau în sus la el.

— Lasă bagheta jos, băiete, înainte să scoţi ochii cuiva, zise o voce joasă ca un mormăit.

Inima lui Harry bătea necontrolat. Recunoscu vocea aceea, însă nu coborî bagheta.

— Domnul profesor Moody? zise el nesigur.

— Nu sunt foarte convins de „profesor”, mormăi vocea, nu am prea apucat să predau, nu-i aşa? Coboară, vrem să te vedem cum trebuie.

Harry îşi lăsă puţin bagheta în jos, însă nu slăbi strânsoarea şi nici nu se mişcă. Avea motive întemeiate să fie suspicios. Petrecuse de curând nouă luni în compania celui pe care el îl credea Ochi-Nebun Moody doar ca să afle că nu era deloc Moody, ci un impostor; mai mult, un impostor care, înainte să fie demascat, încercase să-l omoare. Însă înainte să se hotărască ce să facă mai departe, o a doua voce ceva mai răguşită pluti spre etaj.