Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Trebuie să ce? spuse Harry neliniştit.

— Vrajă de Deziluzionare, zise Moody, ridicând bagheta. Lupin mi-a spus că ai o Pelerină Invizibilă, însă nu o să stea fixată când o să zburăm. Asta o să te ascundă mai bine. Gata! Îi atinse capul cu putere şi Harry avu o senzaţie ciudată, de parcă Moody tocmai spărsese un ou în locul acela; picături reci păreau să i se prelingă pe corp din locul de unde îl lovise vârful baghetei.

— Bună treabă, Ochi-Nebun, zise Tonks cu admiraţie, privind la abdomenul lui Harry.

Harry se uită în jos la corpul său, sau mai degrabă la ceea ce fusese corpul său, pentru că acum nu mai arăta în nici un fel. Nu era invizibil; pur şi simplu luase exact culoarea şi textura aparatului de bucătărie din spatele său. Părea să fi devenit un cameleon uman.

— Haideţi, zise Moody, deschizând uşa din dos cu bagheta.

Ieşiră cu toţii pe peluza extrem de bine îngrijită a unchiului Vernon.

— Noapte senină, mormăi Moody, cu ochiul său magic scrutând văzduhul. Nu ne-ar fi stricat ceva mai mulţi nori. Aşa, îi strigă lui Harry, o să zburăm în formaţie compactă. Tonks o să fie chiar în faţa ta, ţine-te aproape de ea. Lupin o să te acopere pe dedesubt. Eu o să fiu în spatele tău. Ceilalţi o să se învârtă în jurul nostru. Nu rupem rândurile pentru nimic pe lume, ai înţeles? Dacă unul dintre noi este omorât…

— Există o probabilitate ridicată? întrebă Harry neliniştit, însă Moody îl ignoră.

— Ceilalţi vor continua să zboare, nu vă opriţi, nu rupeţi rândurile. Dacă ne elimină pe toţi şi tu, Harry, supravieţuieşti, ariergarda este pregătită să ne înlocuiască; zboară în continuare spre est şi ei ţi se vor alătura.

— Nu mai fi atât de voios, Ochi-Nebun, o să creadă că nu tratăm lucrurile cu seriozitate, zise Tonks, în timp ce lega cufărul lui Harry şi colivia lui Hedwig cu un ham care atârna de mătura ei.

— Eu doar îi spun băiatului care este planul, mormăi Moody. Datoria noastră este să-l ducem în siguranţă la Sediu şi, dacă murim încercând…

— Nu o să moară nimeni, zise Kingsley Shacklebolt cu vocea sa joasă, liniştitoare.

— Încălecaţi măturile, acesta este primul semnal! spuse Lupin tranşant, arătând spre cer.

Mult, mult deasupra lor, izbucnise o ploaie de scântei roşii printre stele. Harry îşi dădu seama imediat că erau scântei de baghetă. Îşi trecu piciorul drept peste Fulger, apucă strâns coada şi o simţi vibrând încet, de parcă ar fi fost şi ea la fel de nerăbdătoare ca el să fie iar în aer.

— Al doilea semnal, haideţi! zise Lupin tare când mai multe scântei explodară foarte sus deasupra lor.

Harry se ridică în forţă de la sol. Aerul răcoros al nopţii îi trecea prin păr, în timp ce grădinile îngrijite şi pătrate de pe Aleea Boschetelor se îndepărtau, micşorându-se rapid în petice verzi şi negre întunecate, iar orice gând referitor la audierea de la Minister îi fu şters din minte, de parcă l-ar fi risipit vântul. Se simţea de parcă inima sa avea să explodeze de bucurie; zbura iar, zbura departe de Aleea Boschetelor, aşa cum visase să o facă toată vara, se ducea acasă… Preţ de câteva clipe minunate, toate problemele păreau să nu mai însemne nimic, absolut nimic pe cerul vast şi înstelat.

— Mult la stânga, mult la stânga, se uită în sus un Încuiat! strigă Moody din spate.

Tonks coti şi Harry o urmă, privindu-şi cufărul balansându-se cu putere sub mătura ei.

— Trebuie să mai urcăm… circa un sfert de kilometru!

Ochii lui Harry lăcrimară de frig, în timp ce zburară în sus; nu putea să vadă nimic dedesubt, în afară de nişte lumini cât un vârf de ac, care erau nişte faruri şi felinare. Două dintre acele luminiţe ar fi putut să fie ale maşinii unchiului Vernon… familia Dursley trebuia să se îndrepte chiar atunci către casa lor goală, furioasă din cauza competiţiei inexistente de peluze… Harry râse la acest gând, însă glasul îi fu acoperit de fluturatul robelor celorlalţi, scârţâitul hamului în care se aflau cufărul şi colivia şi şuieratul vântului din urechile lor, în timp ce goneau prin văzduh. De o lună nu se simţise atât de viu sau atât de fericit.

— Spre sud! strigă Ochi Nebun. Oraş la orizont!

Zburară la dreapta, ca să evite să treacă direct pe deasupra strălucitoarei reţele de luminiţe de sub ei.

— Ţineţi spre sud şi urcaţi în continuare, e un nor jos în faţă în care putem să ne pierdem! zise Moody.

— Nu trecem prin nici un nor! strigă Tonks supărată, o să ne udăm leoarcă, Ochi-Nebun!

Harry fu uşurat să o audă spunând asta; mâinile începuseră să-i amorţească pe mânerul Fulgerului. Îşi dorea să se fi gândit să-şi pună o haină, începuse să tremure.

Îşi schimbau din când cursul, conform instrucţiunilor lui Ochi-Nebun. Ochii lui Harry erau întredeschişi contra palelor de vânt glacial din cauza cărora începuseră să-l doară urechile; numai o dată ţinea minte să îi fi fost atât de frig pe mătură, pe durata meciului de vâjthaţ contra Astropufilor în anul trei, care avusese loc în timpul unei furtuni. Garda din jurul său se rotea încontinuu, ca nişte uriaşe păsări de pradă. Harry pierdu noţiunea timpului. Se întrebă de cât timp zburau, părea să fi trecut cel puţin o oră.

— O luăm spre sud-vest! urlă Moody. Ca să evităm autostrada!

Acum lui Harry îi era atât de frig, încât se gândea cu jind la interioarele confortabile şi uscate ale maşinilor care treceau pe dedesubt, apoi, chiar cu şi mai mare drag, la călătoritul cu Polen Zvrr; o fi fost neplăcut să te învârţi prin şemineuri, dar cel puţin era cald printre flăcări… Kingsley Shacklebolt zbură în jurul lui, cu chelia şi cercelul strălucindu-i puţin în lumina lunii… acum Emmeline Vance era în dreapta sa, cu bagheta scoasă, întorcând capul când la stânga, când la dreapta… apoi şi ea zbură dedesubtul lui, pentru a fi înlocuită de Sturgis Podmore…

— Ar trebui să ne întoarcem puţin, doar ca să ne asigurăm că nu suntem urmăriţi! strigă Moody.

— AI ÎNNEBUNIT, OCHI-NEBUN? urlă Tonks din faţă. Am îngheţat cu toţii pe mături! Dacă o să tot deviem de la curs, ajungem acolo săptămâna viitoare! Şi oricum, aproape că am sosit!

— E momentul să începem coborârea! se auzi vocea lui Lupin. Harry, ia-te după Tonks!

Harry o urmă pe Tonks în coborâre. Se îndreptau spre cel mai mare complex de lumini pe care îl văzuse până atunci — o masă uriaşă ca din cruciuliţe strălucea în linii şi tabele şi se împletea cu petice de negru închis. Zburară din ce în ce mai jos, până când Harry putu să vadă stopurile şi felinarele, hornurile şi antenele de televiziune distincte. Îşi dorea foarte mult să ajungă pe pământ, deşi era convins că cineva va trebui să îl dezgheţe de pe mătură.

— Gata! strigă Tonks, şi după câteva secunde aterizară. Harry ajunse la sol chiar în urma ei şi nimeri pe un petic de iarbă neîngrijită, din mijlocul unei mici pieţe. Tonks dezlega deja cufărul lui Harry. Tremurând, Harry se uită în jur. Faţadele posomorâte ale caselor din jur nu erau primitoare; unele aveau ferestrele sparte, scânteind monoton în lumina felinarelor, vopseaua se cojea de pe multe uşi şi în faţa mai multor trepte de la intrare erau grămezi de gunoi.

— Unde suntem? întrebă Harry, însă Lupin spuse încet:

— Aşteaptă puţin.

Moody cotrobăia prin buzunarele robei, cu mâinile sale noduroase înţepenite de frig.

— Am găsit-o, mormăi el, ridicând şi aprinzând ceea ce semăna cu o brichetă argintie.