Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Hermione, lasă-l să respire, zise Ron zâmbind, în timp ce închidea uşa după Harry.

Părea să mai fi crescut cu câţiva centimetri în luna cât fuseseră despărţiţi, ceea ce îl făcea mai înalt şi mai deşirat ca niciodată, deşi nasul lung, părul roşu-aprins şi pistruii rămăseseră neschimbaţi.

Încă zâmbind larg, Hermione îi dădu drumul lui Harry.

Însă înainte ca acesta să poată să rostească un cuvânt, se auzi un sunet catifelat, un fluturat de aripi, şi ceva alb zbură de pe un dulap întunecat şi se aşeză delicat pe umărul lui Harry.

— Hedwig!

Bufniţa albă ca zăpada ţăcăni din cioc şi îl ciupi uşor de ureche cu drag, în timp ce Harry îi mângâia penele.

— Parcă a înnebunit, zise Ron. Aproape că ne-a omorât cu ciupitul când a adus ultimele scrisori de la tine, uită-te şi tu…

Îi arătă lui Harry degetul arătător de la mâna dreaptă, pe care se vedea o tăietură aproape vindecată, dar foarte adâncă.

— A, da, spuse Harry. Îmi pare rău, dar vroiam nişte răspunsuri, ştii tu…

— Prietene, am vrut să ţi le dăm, zise Ron. Hermione aproape că începuse să încărunţească, tot spunea că o să faci o prostie dacă vei rămâne de unul singur fără veşti, dar Dumbledore ne-a făcut să…

— … juraţi că nu o să-mi spuneţi, continuă Harry. Da, mi-a zis Hermione.

Lumina caldă care se aprinsese în sufletul lui când îşi văzuse cei mai buni prieteni se stinse, de parcă stomacul i-ar fi fost inundat de ceva rece ca gheaţa. Dintr-o dată — după ce o lună întreagă îşi tot dorise să-i vadă — simţi că ar fi preferat ca Ron şi Hermione să-l lase în pace.

Urmă o tăcere apăsătoare, timp în care Harry o mângâie mecanic pe Hedwig, fără să se uite la nici unul dintre cei doi.

— A părut să creadă că aşa era cel mai bine, zise Hermione cu jumătate de gură. Mă refer la Dumbledore.

— Da, spuse Harry.

Observă că şi mâinile ei purtau urmele ciocului lui Hedwig şi descoperi că nu îi părea rău deloc.

— Cred că şi-a zis că erai cel mai în siguranţă cu Încuiaţii… începu Ron.

— Zău? zise Harry, ridicând din sprâncene. A fost cumva vreunul dintre voi atacat de Dementori vara asta?

— Păi, nu — dar de asta a pus să fii urmărit mereu de oameni din Ordinul Phoenix.

Harry simţi un gol puternic în stomac, de parcă ar fi ratat o treaptă la coborâre. Deci, toată lumea ştia că era supravegheat, în afară de el.

— Şi totuşi, nu a prea funcţionat, nu-i aşa? zise Harry, străduindu-se să îşi menţină vocea egală. Până la urmă, tot a trebuit să mă descurc singur, nu?

— Era foarte supărat, spuse Hermione, cu o voce aproape îngrozită. Dumbledore. L-am văzut. Când a aflat că Mundungus a plecat înainte să i se termine tura. A fost înspăimântător.

— Ei bine, mă bucur că a plecat, zise Harry cu răceală. Dacă nu ar fi făcut-o, nu aş fi făcut vrăji şi probabil că Dumbledore m-ar fi lăsat pe Aleea Boschetelor toată vara.

— Nu-ţi faci… nu-ţi faci griji pentru audierea de la Ministerul Magiei? întrebă Hermione încet.

— Nu, zise Harry sfidător.

Se depărtă de ei, uitându-se în jur, cu Hedwig cuibărită cuminte pe umărul său, însă camera nu prea avea aerul să-l înveselească. Era umedă şi întunecată. O fâşie goală de pânză într-o ramă înflorată de tablou era tot ceea ce alunga goliciunea pereţilor jerpeliţi, şi când Harry trecu pe lângă ea, i se păru că aude pe cineva care se ascundea, râzând malefic.

— Şi de ce a vrut Dumbledore cu tot dinadinsul să mă ţină pe întuneric? întrebă Harry, încă încercând din răsputeri să vorbească degajat. V-aţi — hm — obosit cumva să-l întrebaţi?

Ridică privirea exact la timp pentru a-i vedea schimbând o privire care îi spuse că se comportau exact aşa cum se temuse că o vor face. Asta nu îi îmbunătăţi cu nimic starea de spirit.

— I-am zis lui Dumbledore că vrem să-ţi spunem ce se întâmplă, zise Ron. Crede-mă, prietene. Dar acum e foarte ocupat, l-am văzut doar de două ori de când am venit aici şi era destul de grăbit. Doar ne-a pus să jurăm că nu o să-ţi spunem lucruri importante când o să-ţi scriem, a zis că bufniţele ar putea fi interceptate, atâta tot.

— Tot ar fi putut să mă ţină la curent, dacă ar fi vrut, spuse Harry tranşant. Doar nu vreţi să cred că nu ştie alte metode de a trimite mesaje, în afară de bufniţe.

Hermione se uită la Ron şi apoi zise:

— Şi eu m-am gândit la asta. Dar nu a vrut să ştii nimic.

— Poate că are impresia că nu sunt de încredere, spuse Harry, urmărindu-le reacţiile.

— Nu fi prost, zise Ron, părând extrem de tulburat.

— Sau că nu pot să am singur grijă de mine.

— Bineînţeles că nu crede asta! spuse Hermione neliniştită.

— Şi atunci, cum de a trebuit să stau la familia Dursley, în timp ce voi doi aţi putut să fiţi implicaţi în tot ce se întâmplă aici? zise Harry, cu vorbele rostogolindu-se unele după altele ca un şuvoi, pe un ton din ce în ce mai ridicat. Cum de voi aveţi voie să ştiţi tot ce se întâmplă?

— Nu avem! îl întrerupse Ron. Mama nu ne lasă să ne apropiem de întruniri, spune că suntem prea mici.

Însă, înainte să mai zică ceva, Harry începu să strige.

— ŞI NU AŢI FOST LA ÎNTRUNIRI, MARE LUCRU! TOT AŢI FOST AICI, NU-I AŞA? TOT AŢI FOST ÎMPREUNĂ! EU, EU AM FOST BLOCAT LA FAMILIA DURSLEY O LUNĂ ÎNTREAGĂ! ŞI AM REZOLVAT MULT MAI MULTE DECÂT AŢI FĂCUT VOI VREODATĂ, IAR DUMBLEDORE O ŞTIE — CINE A SALVAT PIATRA FILOZOFALĂ? CINE A SCĂPAT DE CRUPLUD? CINE V-A SALVAT PIELEA AMÂNDURORA DE DEMENTORI?

Fiecare gând amar şi resentiment care îi trecuse prin minte în ultima lună răbufneau acum din el: frustrarea din cauza lipsei de veşti, durerea că fuseseră cu toţii împreună fără el, supărarea că fusese urmărit fără să i se fi spus — toate sentimentele de care îi era pe jumătate ruşine dădură pe afară. Hedwig se sperie de zgomot şi zbură înapoi pe dulap; Pigwidgeon ciripi alarmat şi se învârti şi mai repede în jurul capetelor lor.

— CINE A TREBUIT SĂ TREACĂ DE DRAGONI, DE SFINCŞI ŞI DE ORICE ALTĂ FIINŢĂ SINISTRĂ ANUL TRECUT? CINE A VĂZUT CUM S-A ÎNTORS EL? CINE A TREBUIT SĂ SCAPE DE EL? EU!

Ron stătea acolo cu gura întredeschisă, fiind evident uluit şi negăsindu-şi cuvintele, în timp ce Hermione îl privea aproape cu lacrimi în ochi.

— DAR DE CE AŞ ŞTI EU CE SE ÎNTÂMPLĂ? DE CE SĂ SE OBOSEASCĂ CINEVA SĂ ÎMI SPUNĂ?

— Harry, chiar am vrut să-ţi spunem — începu Hermione.

— PESEMNE CĂ NU AŢI VRUT PREA TARE, NU-I AŞA, ALTFEL MI-AŢI FI TRIMIS O BUFNIŢĂ, DAR DUMBLEDORE V-A PUS SĂ JURAŢI!

— Păi, da…

— PATRU SĂPTĂMÂNI AM STAT PE ALEEA BOSCHETELOR, FURÂND ZIARE DIN COŞURI LE DE GUNOI CA SĂ AFLU CE SE ÎNTÂMPLĂ—

— Am vrut să…

— PRESUPUN CĂ V-AŢI DISTRAT DE MINUNE, NU-I AŞA, ASCUNŞI AICI ÎMPREUNĂ…

— Nu, sincer…

— Harry, ne pare tare rău! zise Hermione disperată, acum cu ochii scânteindu-i de lacrimi. Harry, ai completă dreptate — şi eu aş fi fost supărată, dacă aş fi fost în locul tău!

Harry se uită urât la ea, respirând adânc, apoi le întoarse iar spatele, măsurând camera în lung şi în lat. Hedwig strigă posomorâtă. Urmă o pauză lungă, întreruptă doar de scârţâitul lugubru al scândurilor sub picioarele lui Harry.

— Şi până la urmă ce e locul ăsta? se răsti el la Ron şi Hermione.

— Sediul Ordinului Phoenix, zise Ron dintr-o suflare.