Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Şi atunci, cum de l-au promovat?

— Exact asta ne-am întrebat şi noi, zise Ron, care părea foarte dornic să întreţină o conversaţie normală, acum că Harry se oprise din ţipat. A venit acasă foarte mulţumit de el însuşi — chiar mai mulţumit decât de obicei, dacă poţi să-ţi imaginezi aşa ceva — şi i-a spus tatei că îi fusese oferit un post chiar în cadrul biroului lui Fudge. Unul extrem de bun pentru cineva care terminase Hogwarts abia de un an: Asistent al Ministrului. Cred că se aştepta ca tata să fie nespus de impresionat.

— Numai că tata nu a fost, zise Fred sumbru.

— De ce? spuse Harry.

— Păi, se pare că Fudge cutreieră Ministerul, asigurându-se că nu a intrat nimeni în contact cu Dumbledore, zise George.

— Ştii, mai nou numele lui Dumbledore este desconsiderat în Minister, spuse Fred. Toţi cred că nu face decât să işte probleme, spunând că s-a întors Ştii-Tu-Cine.

— Tata spune că Fudge a zis foarte clar că oricine e de partea lui Dumbledore poate să-şi elibereze biroul, zise George.

— Problema este că Fudge îl suspectează pe tata, ştie că e în relaţii bune cu Dumbledore şi întotdeauna l-a considerat pe tata un fel de ciudat, din cauza obsesiei sale pentru Încuiaţi.

— Dar ce legătură are asta cu Percy? întrebă Harry derutat.

— Ajung şi la asta imediat. Tata bănuieşte că Fudge îl ţine pe Percy în biroul lui doar pentru că vrea să-l folosească ca să îi spioneze familia — şi pe Dumbledore.

Harry scoase un fluierat jos.

— Însă Percy a fost încântat de asta.

Ron râse sec.

— Şi-a ieşit complet din minţi. A zis — mă rog, a zis o grămadă de chestii groaznice. A zis că, de când a intrat în Minister, a trebuit să se lupte cu reputaţia jalnică a tatei, că tata nu are deloc ambiţie şi că de asta am fost mereu aşa de — ştii tu — nu am avut mulţi bani, adică…

— Poftim? spuse Harry, nevenindu-i să creadă, în timp ce Ginny scoase un sunet ca de pisică supărată.

— Ştiu, zise Ron cu o voce joasă. Şi a fost şi mai rău. A spus că tata e un idiot fiindcă stă pe lângă Dumbledore, că Dumbledore o să aibă mari probleme, că tata o să se ducă la fund cu el, că el — Percy — ştia cui îi este loial şi că acesta este Ministerul. Şi dacă mama şi tata aveau de gând să trădeze Ministerul, avea să aibă grijă ca toată lumea să ştie că nu mai făcea parte din familia noastră. În aceeaşi seară şi-a făcut bagajele şi a plecat. Acum trăieşte aici, în Londra.

Harry scăpă o înjurătură în gând. Întotdeauna îl plăcuse cel mai puţin pe Percy dintre fraţii Weasley, însă niciodată nu-şi imaginase că acesta i-ar fi spus aşa ceva domnului Weasley.

— Mamei nu i-a fost deloc uşor, zise Ron abătut. Ştii tu, a plâns şi altele de genul ăsta. A venit la Londra ca să încerce să discute cu Percy, dar el i-a trântit uşa în nas. Nu ştiu ce face dacă se vede cu tata la serviciu — presupun că îl ignoră.

— Dar Percy trebuie să ştie că s-a întors Cap-De-Mort, spuse Harry încet. Nu este prost, trebuie să ştie că părinţii voştri nu ar risca fără dovezi.

— Da, mă rog, şi numele tău a fost menţionat când s-au certat, zise Ron, aruncându-i lui Harry o privire pe furiş. Percy a zis că singura dovadă era cuvântul tău şi… nu ştiu… nu credea că era de ajuns.

— Percy ia foarte în serios Profetul zilei, spuse Hermione caustic, şi toţi ceilalţi dădură din cap.

— Despre ce vorbiţi? întrebă Harry, uitându-se la fiecare dintre ei.

Îl priveau cu toţii circumspecţi.

— Nu ai — nu ai primit Profetul zilei? întrebă Hermione neliniştită.

— Ba da! zise Harry.

— L-ai… hm… citit pe îndelete? întrebă Hermione şi mai agitată.

— Nu din scoarţă-n scoarţă, spuse Harry precaut. Dacă aveau de gând să zică ceva de Cap-de-Mort, ar fi fost ştiri de prima pagină, nu-i aşa?

Ceilalţi tresăriră când auziră numele. Hermione se grăbi să continue:

— Păi, ar trebui să-l citeşti din scoarţă-n scoarţă ca să îl găseşti, dar îţi… hm… Îţi menţionează numele de câteva ori pe săptămână.

— Dar aş fi văzut…

— Nu dacă ai citit doar prima pagină, zise Hermione, clătinând din cap. Nu vorbesc de articolele mari. Te strecoară din când în când, ca şi când ai fi o glumă bine cunoscută.

— Ce vrei să — ?

— De fapt, este cam răutăcios, zise Hermione pe o voce calmă forţată. Pur şi simplu se bazează pe ce a scris Rita.

— Dar acum nu mai scrie, nu?

— A, nu, şi-a ţinut promisiunea — nu că ar avea de ales, adăugă Hermione cu satisfacţie. Însă a pus bazele pentru ceea ce încearcă ei să facă acum.

— Ce anume? spuse Harry nerăbdător.

— Bine, ştii că a scris că leşini tot timpul, că spui că te doare cicatricea şi toate astea.

— Da, spuse Harry, care nu avea cum să uite articolele Ritei Skeeter despre el.

— Păi, scriu despre tine de parcă ai fi o persoană care are halucinaţii, care vrea atenţie şi care crede că este un erou tragic sau ceva de genul ăsta, zise Hermione foarte repede, de parcă ar fi fost mai puţin neplăcut pentru Harry să audă aceste fapte spuse rapid. Tot strecoară comentarii penibile la adresa ta. Dacă apare vreo poveste cusută cu aţă albă, formula e „O poveste demnă de Harry Potter”, dacă are cineva un accident ciudat sau ceva asemănător, se spune „Să sperăm că nu i-a rămas o cicatrice pe frunte, că altfel o să ni se ceară să îl venerăm”…

— Dar eu nu vreau să mă venereze — începu Harry enervat.

— Ştiu că nu, spuse Hermione repede, părând speriată. Ştiu, Harry. Dar îţi dai seama ce încearcă să facă? Vor să te transforme într-o persoană pe care nu o s-o creadă nimeni. Fudge e în spatele poveştii ăsteia, pariez pe orice. Vor ca vrăjitorii de pe stradă să creadă că eşti doar un prostovan care e un fel de păcăleală, care povesteşte tot felul de chestii ridicole, trase de păr, pentru că adoră să fie celebru şi vrea să o ţină aşa în continuare.

— Eu nu am cerut nimănui — nu am vrut — Cap-de-Mort mi-a ucis părinţii! îngăimă Harry. Am ajuns celebru pentru că mi-a omorât familia, dar nu a putut să mă omoare şi pe mine! Cine şi-ar dori să fie celebru pentru asta? Nu îşi dau seama că aş fi preferat să nu fi…

— Ştim, Harry, spuse Ginny cu sinceritate.

— Şi, bineînţeles, nu au zis un cuvânt despre cum ai fost atacat de Dementori, zise Hermione. Cineva le-a spus să tacă. Ăsta ar fi un subiect foarte important, Dementorii scăpaţi de sub control. Nici măcar nu au zis că ai încălcat Statutul Internaţional de Tăinuire. Am crezut că o vor face, s-ar fi potrivit de minune cu imaginea asta a ta de prost care se dă mare. Credem că stau şi aşteaptă până când o să fii exmatriculat, când o să dea sfoară-n ţară — vreau să spun, dacă o să fii exmatriculat, evident, continuă ea grăbită. Chiar că nu ar trebui să te exmatriculeze, dacă îşi respectă propriile reguli, nu au nimic împotriva ta.

Ajunseseră iar la audiere şi Harry nu vroia să se gândească la asta. Aruncă momeala după un alt subiect de discuţie, însă fu salvat de nevoia de a găsi unul de paşii care se auziră urcând scările.

— Hmm.

Fred trase cu putere de Urechea Extensibilă; se mai auzi o pocnitură răsunătoare, iar el şi George dispărură. Câteva clipe mai târziu, în prag apăru doamna Weasley.

— S-a terminat întrunirea, acum puteţi să coborâţi la cină. Toată lumea abia aşteaptă să te vadă, Harry. Şi cine a lăsat toate bombele acelea cu miros de baligă în faţa uşii de la bucătărie?