Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Şmecherilă, zise Ginny fără să roşească. Îi place la nebunie să se joace cu ele.

— Ah, spuse doamna Weasley, credeam că ar fi putut să fie Kreacher, tot face lucruri ciudate de genul ăsta. Acum nu uitaţi să vorbiţi încet pe hol. Ginny, eşti foarte murdară pe mâini, ce ai făcut? Te rog, du-te şi spală-te înainte de cină.

Ginny se strâmbă către ceilalţi şi ieşi din cameră după mama ei, lăsându-l pe Harry singur cu Ron şi Hermione. Amândoi îl priveau neliniştiţi, de parcă se temeau că o să înceapă să ţipe din nou, acum că plecaseră toţi ceilalţi. Văzându-i atât de agitaţi, se simţi puţin ruşinat.

— Ştiţi… murmură el, dar Ron clătină din cap, şi Hermione zise încet:

— Ne-am aşteptat că o să te superi, Harry, chiar nu te învinovăţim, dar trebuie să înţelegi, zău că am încercat să-l convingem pe Dumbledore…

— Da, ştiu, zise Harry scurt.

Căută un subiect care să nu aibă legătură cu directorul său, pentru că doar gândul la Dumbledore îl făcea iar să fiarbă pe dinăuntru de supărare.

— Cine este Kreacher? întrebă el.

— Spiriduşul de casă care locuieşte aici, zise Ron. Un smintit. Nu am mai întâlnit niciodată unul ca el.

Hermione se încruntă la Ron.

— Nu este smintit, Ron.

— Dorinţa vieţii lui este să-i fie tăiat capul şi apoi agăţat pe o placă, exact ca al mamei sale, spuse Ron sarcastic. Este ceva normal, Hermione?

— Păi… păi, dacă este un pic ciudat, nu-i este vina lui. Ron îşi roti ochii spre Harry.

— Hermione nu a renunţat încă la S.P.A.S .

— Nu este S.P.A.S! zise Hermione vehement. Este Societatea pentru apărarea spiriduşilor. Nu sunt singură, iar Dumbledore a spus că ar trebui să fim drăguţi cu Kreacher.

— Da, da, zise Ron. Hai să mergem, sunt lihnit.

Îi conduse ieşind din cameră şi ajungând pe palier, însă înainte ca ei să poată coborî scările—

— Staţi aşa! şopti Ron, întinzând o mână ca să-i oprească pe Harry şi Hermione să meargă mai departe. Sunt încă pe hol, poate auzim ceva.

Cei trei se uitară cu grijă peste balustrade. Holul posomorât de dedesubt era plin de vrăjitoare şi vrăjitori, inclusiv toţi cei din garda lui Harry. Şuşoteau entuziasmaţi între ei. Chiar în centrul grupului Harry văzu capul întunecat, cu părul soios şi nasul proeminent, al profesorului de la Hogwarts pe care îl plăcea cel mai puţin, profesorul Plesneală. Harry se aplecă şi mai mult peste balustradă. Era foarte interesat de ce făcea Plesneală pentru Ordinul Phoenix…

Un fir subţire de sfoară de culoarea pielii coborî prin faţa ochilor lui Harry. Ridicând privirea, îi văzu pe Fred şi George la etajul de mai sus, lăsând în jos cu grijă Urechea Extensibilă către mănunchiul întunecat de oameni de dedesubt. O clipă mai târziu însă, începură să se îndrepte toţi către uşa de la intrare, ieşind din raza lor vizuală.

— La naiba, Harry îl auzi şoptind pe Fred, în timp ce ridica iar Urechea Extensibilă.

Auziră uşa de la intrare deschizându-se, apoi închizându-se.

— Plesneală nu mănâncă niciodată aici, îi spuse încet Ron lui Harry. Slavă Domnului. Hai.

— Şi, Harry, nu uita să nu ridici vocea pe hol, şopti Hermione.

Când trecură pe lângă şirul de capete de spiriduşi de casă de pe perete, îi văzură pe Lupin, doamna Weasley şi Tonks în faţa uşii de la intrare, închizând magic numeroasele broaşte şi yale după cei care tocmai plecaseră.

— Mâncăm în bucătărie, şopti doamna Weasley, întâlnindu-i la capătul scărilor. Harry, dragă, dacă traversezi pe vârfuri holul este chiar pe uşa aceea…

ZDUF.

— Tonks! strigă doamna Weasley exasperată, întorcându-se să se uite în spatele ei.

— Îmi pare rău! se văită Tonks, care era întinsă pe podea. Este suportul ăla idiot de umbrele, e a doua oară când mă împiedic de…

Însă restul cuvintelor sale fu acoperit de un urlet îngrozitor, care îţi spărgea timpanele şi îţi îngheţa sângele în vine.

Draperiile roase de molii pe lângă care trecuse Harry mai devreme se îndepărtaseră, însă în spatele lor nu se afla nici o uşă. Pentru o fracţiune de secundă, Harry crezu că se uita pe o fereastră, de partea cealaltă a ferestrei fiind o bătrână cu o pălărie neagră, care ţipa întruna, de parcă ar fi fost torturată — abia pe urmă îşi dădu seama că era doar un portret în mărime naturală, însă foarte realist, şi cel mai neplăcut pe care îl văzuse vreodată.

Bătrânei îi curgea saliva din gură, i se roteau ochii, pielea gălbejită de pe faţă i se întindea la maximum când ţipa; de-a lungul holului din spatele lor, se treziră şi celelalte portrete şi începură şi ele să urle, încât Harry chiar închise ochii şi îşi acoperi urechile din cauza zgomotului.

Lupin şi doamna Weasley alergară înainte şi încercară să tragă draperiile peste bătrână, însă acestea nu cedau, iar ea striga mai tare ca niciodată, vânturând nişte mâini cu gheare, de parcă ar fi încercat să le sfâşie feţele.

— Gunoaie! Mizerii! Produse de mâna a doua de noroi şi josnicie! Corciturilor, mutanţilor, ciudaţilor, plecaţi de-aici! Cum îndrăzniţi să mânjiţi casa strămoşilor mei…

Tonks îşi ceru scuze repetate, târând înapoi piciorul uriaş şi greu de trol; doamna Weasley renunţă la tentativa de a trage draperiile şi merse grăbită dintr-un capăt în altul al holului, Împietrind cu bagheta toate celelalte portrete; un bărbat cu părul lung şi negru ieşi furtunos pe o uşă din faţa lui Harry.

— Taci, cotoroanţă nenorocită, taci din GURA! răcni el, apucând draperia pe care o abandonase doamna Weasley.

Chipul bătrânei păli.

— Tuuuuu! urlă ea, cu ochii ieşindu-i din orbite la vederea bărbatului. Trădător de sânge, abominabilule, ruşine din sângele meu!

— Am spus — taci — DIN GURA! tună bărbatul şi, cu un efort extraordinar, el şi Lupin reuşiră să unească draperiile la loc.

Urletele bătrânei se pierdură şi se lăsă o tăcere asurzitoare.

Gâfâind puţin şi dându-şi părul lung şi negru din ochi, Sirius, naşul lui Harry, se întoarse cu faţa către el.

— Bună, Harry, zise el sumbru, înţeleg că ai cunoscut-o deja pe mama mea.

— Mama — ?

— Da, iubita mea mamă, zise Sirius. De o lună tot încercăm să o dăm jos, dar credem că a aruncat o Vrajă de Lipire Permanentă pe spatele tabloului. Hai să coborâm repede, înainte să se trezească iar cu toţii.

— Dar ce caută aici un portret al mamei tale? întrebă Harry uluit, când ieşiră din hol pe o uşă şi coborâră un etaj de trepte înguste de piatră, urmaţi îndeaproape de ceilalţi.

— Nu ţi-a spus nimeni? Aceasta este casa părinţilor mei, zise Sirius. Însă eu sunt ultimul Black rămas în viaţă, aşa că acum este a mea. I-am oferit-o lui Dumbledore ca sediu — este cam singurul lucru folositor pe care am putut să îl fac.

Harry, care se aşteptase la o primire mai frumoasă, observă gravitatea şi amărăciunea din vocea lui Sirius. Îşi urmă naşul până la capătul scărilor şi apoi dincolo de o uşă care ducea la bucătăria de la subsol.

Era doar un pic mai puţin mohorâtă decât holul de deasupra, o cameră întunecată, cu pereţi de piatră. Cea mai mare parte a luminii venea de la un foc mare din capătul camerei. O ceaţă de fum de pipă era suspendată în aer ca fumul unei bătălii, prin care se distingeau formele înspăimântătoare ale unor oale şi tigăi masive de fier atârnate de (avanul întunecat. În cameră fuseseră îngrămădite multe scaune pentru întrunire, iar o masă lungă de lemn era aşezată chiar în mijlocul lor, plină cu suluri de pergament, pocale, sticle goale de vin şi o grămadă de cârpe. Domnul Weasley şi fiul său cel mare, Bill, vorbeau încet, apropiindu-şi capetele în partea cealaltă a mesei.