Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Nu decizi tu ce este bine pentru Harry! zise doamna Weasley tranşant.

Expresia de pe chipul ei, în mod normal binevoitoare, părea ameninţătoare.

— Presupun că nu ai uitat ce a spus Dumbledore?

— Care parte? întrebă Sirius politicos, însă cu aerul unui om care se pregătea pentru o luptă.

— Partea în care i se interzice lui Harry să ştie mai mult decât trebuie să ştie, spuse doamna Weasley, punând accentul cu putere pe ultimul cuvânt.

Ron, Hermione, Fred şi George întorceau capetele când spre Sirius, când spre doamna Weasley, de parcă ar fi privit un meci de tenis. Ginny stătea în genunchi, într-o grămadă de dopuri de Berezero abandonate, urmărind conversaţia cu gura uşor întredeschisă. Ochii lui Lupin erau fixaţi pe Sirius.

— Nu am de gând să-i spun mai mult decât trebuie să ştie, Molly, zise Sirius. Dar având în vedere că el a fost cel care a văzut întoarcerea lui Cap-de-Mort (iarăşi, se iscă un fior general în jurul mesei la auzul numelui) este mai îndreptăţit decât majoritatea…

— Nu este un membru al Ordinului Phoenix! zise doamna Weasley. Are doar cincisprezece ani şi…

— Şi a trecut prin la fel de multe ca şi cei mai mulţi din Ordin, spuse Sirius, ba chiar prin mai multe decât unii dintre ei.

— Nimeni nu neagă ce a făcut! zise doamna Weasley, ridicând vocea, cu pumnii tremurându-i pe braţele scaunului. Însă este încă…

— Nu este un copil! zise Sirius, pierzându-şi răbdarea.

— Nu este nici adult! spuse doamna Weasley, îmbujorându-se brusc. Nu este James, Sirius!

— Mulţumesc, Molly, dar sunt perfect conştient cine este, spuse Sirius cu răceală.

— Eu nu sunt sigură că eşti! zise doamna Weasley. Uneori, după cum vorbeşti cu el, ai zice că crezi că ţi s-a întors cel mai bun prieten!

— Şi care este problema? zise Harry.

— Problema, Harry, este că nu eşti tatăl tău, oricât de mult ai semăna cu el! spuse doamna Weasley, cu ochii aţintiţi în continuare asupra lui Sirius. Eşti încă la şcoală, şi adulţii care sunt responsabili pentru tine nu ar trebui să o uite!

— Adică, sunt un naş iresponsabil? întrebă Sirius, ridicând vocea.

— Adică, se ştie că faci lucruri nechibzuite, Sirius, ăsta e motivul pentru care Dumbledore îţi tot reaminteşte să stai în casă şi să…

— În discuţia asta, te rog să lăsăm deoparte instrucţiunile lui Dumbledore! zise Sirius tare.

— Arthur! spuse doamna Weasley, întorcându-se spre soţul ei. Arthur, susţine-mă!

Domnul Weasley nu vorbi imediat. Îşi scoase ochelarii şi îi şterse încet de robă, fără să se uite la soţia sa. Răspunse doar după ce şi-i puse la loc pe nas.

— Dumbledore ştie că s-a schimbat situaţia, Molly. Acceptă că Harry va trebui să fie pus la curent, într-o anumită măsură, acum că stă la sediu.

— Da, dar este o diferenţă între asta şi a-l lăsa să întrebe lot ce vrea!

— Personal, zise Lupin încet, dezlipindu-şi în sfârşit ochii de pe Sirius, când doamna Weasley se întoarse repede către el, sperând că până la urmă avea să aibă şi ea un aliat, cred că este mai bine ca Harry să ştie datele — nu toate datele, Molly, dar imaginea de ansamblu — de la noi decât decât să primească o versiune înflorită de la… alţii.

Expresia sa era blândă, însă Harry era sigur că Lupin, cel puţin, ştia că unele Urechi Extensibile supravieţuiseră controlului doamnei Weasley.

— Mă rog, zise doamna Weasley, trăgând aer în piept şi uitându-se în jurul mesei după o susţinere care nu sosi, mă rog… văd că sunt în minoritate. Nu vă spun decât atât: Dumbledore trebuie să aibă motivele lui pentru care nu vrea ca Harry să ştie prea multe, şi vorbesc ca cineva care îi vrea binele lui Harry…

— Nu este fiul tău, spuse Sirius încet.

— E ca şi când ar fi, spuse doamna Weasley înverşunată. Pe cine altcineva mai are?

— Mă are pe mine!

— Da, spuse doamna Weasley, strângându-şi buzele, însă a fost cam greu să ai grijă de el cât ai fost închis în Azkaban, nu-i aşa?

Sirius dădu să se ridice de la masă.

— Molly, nu eşti singura persoana de la masa asta care ţine la Harry, spuse Lupin tranşant. Sirius, stai jos.

Buza de jos a doamnei Weasley tremura. Sirius se aşeză încet pe scaun, cu chipul alb ca varul.

— Cred că şi Harry ar trebui să îşi spună părerea, continuă Lupin, este destul de mare ca să ia decizii.

— Vreau să ştiu ce se întâmplă, zise Harry imediat.

Nu se uită la doamna Weasley. Fusese emoţionat când spusese că era ca şi copilul ei, dar nu mai avea răbdare pentru protecţia ei exagerată. Sirius avea dreptate, nu era un copil.

— Foarte bine, zise doamna Weasley, cu un glas resemnat. Ginny — Ron — Hermione — Fred — George — vreau să ieşiţi din această bucătărie, acum.

Urmă imediat un cor de proteste.

— Suntem majori! ţipară Fred şi George într-un glas.

— Dacă Harry are voie, eu de ce nu am? strigă Ron.

— Mamă, vreau să ştiu! se tângui Ginny.

— NU! strigă doamna Weasley, ridicându-se, cu ochii scânteind. Vă interzic categoric!

— Molly, nu poţi să-i opreşti pe Fred şi George, zise domnul Weasley obosit. Sunt majori.

— Sunt încă la şcoală.

— Însă acum sunt adulţi, spuse domnul Weasley, cu aceeaşi voce obosită.

Doamna Weasley avea acum chipul roşu ca focul.

— Ah, bine atunci, Fred şi George pot să rămână, dar Ron…

— Harry o să ne spună oricum tot ce-i ziceţi mie şi lui Hermione! spuse Ron înflăcărat. Nu-i — nu-i aşa? adăugă el nesigur, întâlnindu-i ochii lui Harry.

Pentru o fracţiune de secundă, Harry se gândi să-i zică lui Ron că nu-i va spune nici un cuvânt, ca să vadă şi el cum era să fii lăsat pe dinafară şi să vadă dacă îi plăcea. Însă impulsul răutăcios dispăru când se uitară unul la altul.

— Sigur că da, zise Harry.

Ron şi Hermione zâmbiră.

— Bine! strigă doamna Weasley. Bine! Ginny — LA CULCARE!

Ginny nu plecă în linişte. O auziră ţipând şi strigând la mama ei până în capul scărilor, iar când ajunse pe hol, urletele doamnei Black se alăturară gălăgiei. Lupin se duse grăbit la portret ca să restabilească tăcerea. Abia după ce se întoarse, închizând uşa de la bucătărie în urma sa şi aşezându-se la loc la masă, Sirius vorbi.

— Bine, Harry… ce vrei să ştii?

Harry trase aer în piept şi puse întrebarea care îl obsedase în ultima lună.

— Unde este Cap-de-Mort? zise el, ignorând noile cutremurări şi tresăriri la auzul numelui. Ce face? Am încercat să mă uit la ştirile Încuiate, însă încă nu a apărut nimic care să aibă legătură cu el, nici o moarte stranie, nimic.

— Asta pentru că încă nu a existat vreo moarte stranie, zise Sirius, oricum, nu din câte ştim noi… şi ştim destul de multe.

— În orice caz, mai multe decât crede el, spuse Lupin.

— Cum de nu mai omoară oameni? întrebă Harry.

Ştia că anul trecut Cap-de-Mort omorâse, şi nu o dată.

— Pentru că nu vrea să atragă atenţia asupra lui, spuse Sirius. Ar fi periculos pentru el. Ştii, întoarcerea sa nu s-a desfăşurat exact aşa cum şi-a dorit. A stricat-o.

— Sau mai bine zis, i-ai stricat-o tu, zise Lupin, cu un zâmbet mulţumit.

— Cum? întrebă Harry perplex.

— Nu ar fi trebuit să supravieţuieşti! zise Sirius. Nimeni în afară de Devoratorii Morţii nu ar fi trebuit să ştie că s-a întors. Însă tu ai supravieţuit ca martor.