Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

— Lucruri pe care nu le poate obţine decât prin furt. Cum Harry continuă să pară derutat, Sirius spuse:

— Ca de pildă o armă. Ceva ce nu a avut data trecută.

— Ca atunci când a fost puternic ultima oară?

— Da.

— Ce fel de armă? spuse Harry. Ceva mai rău decât Abracadabra?

— De ajuns!

Doamna Weasley vorbi din umbră, de lângă uşă. Harry nu observase când se întorsese, după ce o dusese sus pe Ginny. Stătea cu braţele încrucişate şi părea mânioasă.

— Vreau să mergeţi la culcare, acum. Toţi, adăugă ea, uitându-se la Fred, George, Ron şi Hermione.

— Nu poţi să ne spui ce să facem — începu Fred.

— Vei vedea că pot, se răsti doamna Weasley.

Tremură puţin când se uită la Sirius.

— I-ai dat destule informaţii lui Harry. Dacă îi mai spui ceva, poţi să-l şi înscrii în Ordin.

— De ce nu? zise Harry repede. Mă voi alătura, vreau să mă alătur, vreau să lupt.

— Nu.

De data aceasta nu vorbise doamna Weasley, ci Lupin.

— Ordinul este format doar din vrăjitori majori, spuse el. Vrăjitori care au terminat şcoala, adăugă el, când Fred şi George deschiseră gura. Este vorba de nişte pericole de care nici nu aţi auzit, nici unul dintre voi… cred că Molly are dreptate, Sirius. Am spus destule.

Sirius ridică puţin din umeri, însă nu îl contrazise. Doamna Weasley le făcu semn imperios fiilor ei şi lui Hermione. Unul câte unul, se ridicară, iar Harry, dându-se bătut, le urmă exemplul.

Doamna Weasley îi urmă sus supărată.

— Vreau să vă duceţi direct la culcare, fără un cuvânt, zise ea când ajunseră la primul etaj. Mâine avem o zi plină. Presupun că Ginny a adormit, îi zise ea lui Hermione, aşa că încearcă să nu o trezeşti.

— A adormit, da, sigur, spuse Fred în şoaptă, după ce Hermione le zise noapte bună şi urcară la următorul nivel. Dacă Ginny nu este trează, aşteptând-o pe Hermione să-i povestească tot ce s-a vorbit jos, atunci eu sunt un vierme fosforescent…

— Bine, Ron, Harry, spuse doamna Weasley la etajul doi, făcându-le semn spre camera lor. În pat cu voi!

— Noapte bună, le spuseră Harry şi Ron gemenilor.

— Somn uşor, zise Fred, făcând cu ochiul.

Doamna Weasley închise uşa după Harry cu un zgomot puternic şi scurt. Camera părea, dacă era posibil, chiar mai umedă şi mai sinistră decât la prima vedere. Tabloul gol de pe perete respira acum foarte încet şi adânc, de parcă locatarul său invizibil adormise. Harry îşi puse pijamaua, îşi scoase ochelarii şi se băgă în patul său rece, în timp ce Ron arunca nişte mâncare de bufniţe pe dulap, ca să le liniştească pe Hedwig şi Pigwidgeon, care ciripeau şi băteau din aripi neliniştite.

— Nu putem să le dăm drumul să se ducă la vânătoare în fiecare noapte, îi explică Ron lui Harry, în timp ce îşi punea pijamaua maro. Dumbledore nu vrea să zboare prea multe bufniţe prin piaţă, crede că o să pară ciudat. A da… am uitat…

Se duse la uşă şi o închise cu zăvorul.

— De ce ai făcut asta?

— Kreacher, spuse Ron când stinse lumina. În prima noapte a venit să bântuie pe aici la trei noaptea. Crede-mă, nu ţi-ar plăcea să te trezeşti şi să descoperi că îţi inspectează camera.

Se vârî în pat, se întinse sub plapumă şi apoi se întoarse să se uite la Harry pe întuneric; Harry îi distinse silueta la lumina lunii care era filtrată prin fereastra mohorâtă.

— Tu ce zici?

Harry nu avu nevoie să-l întrebe pe Ron la ce se referea.

— Păi, nu ne-au zis multe pe care nu le-am fi putut ghici noi înşine, nu-i aşa? zise el, gândindu-se la tot ce se spusese jos. Adică, nu ne-au spus decât că Ordinul încearcă să-i împiedice pe oameni să i se alăture lui Cap…

Ron se auzi trăgând aer în piept cu putere.

— Cap-de-Mort, zise Harry hotărât. Când o să începi să îi foloseşti numele? Sirius şi Lupin îi spun pe nume.

Ron ignoră această ultimă replică.

— Da, ai dreptate, zise el, ştiam deja aproape tot ce ne-au spus, folosind Urechile Extensibile. Singura noutate a fost…

Poc.

— AAAU!

— Vorbeşte mai încet, Ron, sau o să vină mama.

— Aţi Apărut exact pe genunchii mei!

— Da, mă rog, este mai greu pe întuneric.

Harry văzu siluetele şterse ale lui Fred şi George dându-se jos din patul lui Ron. Arcurile patului gemură şi salteaua lui Harry se lăsă în jos cu câţiva centimetri când George se aşeză lângă picioarele lui.

— Şi, v-aţi prins? zise George entuziasmat.

— Care este arma de care vorbea Sirius? zise Harry.

— Mai degrabă, care i-a scăpat, spuse Fred încântat, stând acum lângă Ron. De asta nu am auzit nimic cu Extensibilele, nu-i aşa?

— Voi ce credeţi că este? zise Harry.

— Poate fi orice, spuse Fred.

— Însă nu poate fi ceva mai îngrozitor decât blestemul Abracadabra, nu-i aşa? zise Ron. Ce este mai rău decât moartea?

— Poate că este ceva care poate omorî mulţi oameni odată, sugeră George.

— Poate că este un mod deosebit de dureros de ucidere a oamenilor, spuse Ron temător.

— Are Blestemul Cruciatus pentru provocarea durerii, zise Harry, nu-i trebuie ceva mai eficient.

Urmă o pauză şi Harry ştiu că ceilalţi, ca şi el, se întrebau ce orori ar putea produce această armă.

— Şi cine credeţi că o are acum? întrebă George.

— Sper că este de partea noastră, zise Ron, părând puţin neliniştit.

— Dacă este, atunci probabil că o are Dumbledore, spuse Fred.

— Unde? zise Ron repede. La Hogwarts?

— Pun pariu că da! spuse George. Acolo a ascuns Piatra Filozofală.

— Însă o armă trebuie să fie mult mai mare decât Piatra! zise Ron.

— Nu neapărat, spuse Fred.

— Da, mărimea nu garantează puterea, zise George. Uită-te la Ginny.

— Ce vrei să spui? zise Harry.

— Nu ai fost niciodată la primire când a aruncat un Blestem cu Salivă-de-Liliac, nu-i aşa?

— Ssst! zise Fred, ridicându-se puţin de pe pat. Ascultaţi! Tăcură. Se auzeau paşi pe scări.

— Mama, zise George, şi fără să mai spună ceva, se auzi un poc şi Harry simţi cum greutatea dispăru de la picioarele patului său.

Câteva secunde mai târziu, auziră podeaua scârţâind în faţa uşii lor; era clar că doamna Weasley asculta la uşă, verificând dacă vorbeau sau nu.

Hedwig şi Pigwidgeon ciripiră cu jale. Podeaua scârţâi iar şi o auziră ducându-se sus ca să-i verifice pe Fred şi George.

— Ştii, nu are deloc încredere în noi, spuse Ron cu regret. Harry era sigur că nu avea să adoarmă; seara fusese atât de plină de lucruri la care trebuia să se gândească, încât era convins că va sta ore întregi examinând totul. Vroia să vorbească în continuare cu Ron, dar doamna Weasley cobora iar printre scârţâituri şi, după ce plecă, îi auzi pe ceilalţi urcând… de fapt, în faţa camerei lui treceau încet într-o parte şi în alta multe creaturi cu o grămadă de picioare, şi Hagrid, profesorul de Grija faţă de Creaturile Magice, zicea „ Frumuseţi, nu-i aşa, Harry? Semestrul ăsta o să studiem armele… ” iar Harry observă că animalele aveau tunuri în loc de capete şi că se întorceau cu faţa spre el… se feri…

Apoi simţi că se pitise un ghem cald sub cearşaf, iar vocea răsunătoare a lui George umplea camera.

— Mama a zis să vă treziţi, aveţi micul dejun în bucătărie şi după aceea vrea să o ajutaţi în salon, sunt mai multe Doxii decât credea, şi a găsit un cuib de Pufghemi sub canapea.