Joanne Rowling - Harry Potter şi ordinul Phoenix

Doamna Weasley îşi drese vocea. Soţul ei, un bărbat slab, cu chelie, care purta ochelari cu ramă de corn, se uită în jur şi sări în picioare.

— Harry! spuse domnul Weasley, apropiindu-se de el în grabă ca să îl salute, şi strângându-i mâna zdravăn. Mă bucur că te văd!

Harry îl văzu peste umărul lui pe Bill, care încă purta părul lung prins în coadă, strângând în grabă metrii de pergament rămaşi pe masă.

— A fost bine pe drum, Harry? strigă Bill, încercând să adune douăsprezece suluri odată. Înseamnă că Ochi-Nebun nu te-a adus prin Groenlanda?

— A încercat, zise Tonks, ducându-se să-l ajute pe Bill şi răsturnând imediat o lumânare pe ultimul pergament. O, nu — scuze—

— Stai, draga mea, spuse doamna Weasley, părând exasperată şi reparând pergamentul cu o rotire de baghetă.

În lumina fulgerătoare făcută de vraja doamnei Weasley, Harry zări ceva ce părea să fie planul unei clădiri. Doamna Weasley îl văzuse că se uită. Înşfăcă planul de pe masă şi îl puse în braţele deja încărcate ale lui Bill.

— Genul ăsta de lucruri ar trebui strânse imediat după ce se termină întrunirile, se răsti ea, înainte să se apropie în grabă de un dulap de unde începu să scoată farfurii pentru cină.

Bill îşi scoase bagheta, murmură „ Evanesco!” şi pergamentele dispărură.

— Stai jos, Harry, zise Sirius. L-ai cunoscut pe Mundungus, nu-i aşa?

Ceea ce Harry crezuse că era un maldăr de zdrenţe scoase un sforăit lung şi gros, apoi se trezi subit.

— A zis cineva ceva de mine? bâigui Mundungus adormit. Sunt de acord cu tine, Sirius…

Ridică o mână foarte jerpelită, de parcă ar fi votat, cu ochii întredeschişi şi injectaţi uitându-se în gol.

Ginny chicoti.

— S-a terminat întrunirea, Dung, zise Sirius, în timp ce se aşezau cu toţii la masă în jurul lui. A venit Harry.

— Cum? spuse Mundungus, uitându-se cu amărăciune la Harry de dincolo de părul său roşcat deschis şi mat. Pe onoarea mea, chiar a venit. Da… eşti bine, Harry?

— Da, spuse Harry.

Mundungus se căută agitat în buzunare, încă uitându-se la Harry, şi scoase o pipă neagră şi murdară. O duse la gură, îi aprinse capătul cu bagheta şi trase un fum prelung. În câteva secunde, fu acoperit de norii mari de fum verde care se ridicară.

— Îţi datorez scuze, mormăi o voce din mijlocul norului mirositor.

— Pentru ultima oară, Mundungus, strigă doamna Weasley, vrei să nu mai fumezi chestia aia în bucătărie, mai ales nu când ne pregătim să mâncăm?!

— Ah, zise Mundungus. Corect. Îmi pare rău, Molly.

Norul de fum dispăru când Mundungus îşi băgă pipa la loc.

În buzunar, însă tot rămase un miros neplăcut de şosete arse.

— Şi dacă vreţi să mâncaţi înainte de miezul nopţii, trebuie să mă ajutaţi, le zise doamna Weasley celor din cameră. Nu, tu poţi să rămâi unde eşti, Harry dragă, ai avut un drum lung.

— Eu ce pot să fac, Molly? spuse Tonks entuziasmată, sărind în faţă.

Doamna Weasley ezită, părând neliniştită.

— Hm — nu, e în ordine, Tonks, odihneşte-te şi tu, ai făcut destule azi.

— Nu, nu, vreau să te ajut! spuse Tonks veselă, dărâmând un scaun când alergă spre dulapul de unde Ginny lua tacâmurile.

În curând, mai multe cuţite mari tăiau carnea şi legumele după bunul lor plac, supravegheate de domnul Weasley, în timp ce doamna Weasley amesteca într-un ceaun atârnat deasupra focului, iar ceilalţi scoteau farfuriile, câteva pocale şi mâncarea din cămară. Harry rămase la masă cu Sirius şi cu Mundungus, care încă îl privea cu jale.

— Ai mai văzut-o pe Figgy de atunci? întrebă el.

— Nu, spuse Harry, nu am mai văzut pe nimeni.

— Ştii, nu aş fi plecat, zise Mundungus, aplecându-se în faţă, şi având o notă rugătoare în glas, însă am avut o posibilitate de afaceri…

Harry simţi ceva care trecu pe lângă genunchii săi şi se sperie, dar era doar Şmecherilă, pisica roşcată cu picioare dungate a lui Hermione, care se frecă o dată de picioarele lui Harry, torcând, şi apoi sări în poala lui Sirius, unde se ghemui. Sirius o mângâie absent după urechi, în timp ce se întorcea, încă posomorât, spre Harry.

— Ai avut o vară frumoasă până acum?

— Nu, a fost oribil, zise Harry.

Pentru prima oară, pe chipul lui Sirius apăru un fel de zâmbet fugar.

— Eu, unul, nu înţeleg de ce te plângi.

— Cum? spuse Harry, nevenindu-i să creadă.

— Eu aş fi primit atacul Dementorilor cu braţele deschise.

O luptă pe viaţă şi pe moarte pentru sufletul meu ar fi întrerupt la fix monotonia. Crezi că ţie ţi-a fost greu, cel puţin tu ai putut să te plimbi prin jur, să-ţi întinzi picioarele, să te baţi… eu sunt blocat înăuntru de o lună.

— Cum aşa? întrebă Harry, încruntându-se.

— Pentru că încă mă caută Ministerul Magiei, iar Cap-de-Mort trebuie să ştie deja că sunt un Animagus, trebuie să-i fi spus Şobo, aşa că măreaţa mea deghizare este inutilă. Nu pot să fac prea multe pentru Ordinul Phoenix… sau cel puţin aşa crede Dumbledore.

În tonul şters din glasul lui Sirius, când rosti numele lui Dumbledore, apăru ceva care îi spuse lui Harry că nici Sirius nu era tocmai mulţumit de director. Harry simţi un val subit de afecţiune faţă de naşul său.

— Cel puţin tu ai ştiut ce se întâmplă, zise el, ca să-l încurajeze.

— A, da, spuse Sirius sarcastic. Ascultând raporturile lui Plesneală, fiind nevoit să suport toate aluziile lui meschine din cauza faptului că el este afară, riscându-şi viaţa, în timp ce eu stau aici, simţindu-mă foarte bine… Întrebându-mă cum merge curăţenia…

— Ce curăţenie? întrebă Harry.

— Încercăm să facem locul ăsta potrivit pentru a fi locuit de oameni, spuse Sirius, arătând cu mâna în jur prin bucătăria deprimantă. De zece ani nu a mai trăit nimeni aici, de când a murit iubita mea mamă, dacă nu îl pui la socoteală pe bătrânul ei spiriduş de casă, care a luat-o razna — nu a mai curăţat nimic de ani întregi.

— Sirius, zise Mundungus, care nu părea să fi fost deloc atent la conversaţie, însă examinase îndeaproape un pocal gol. Asta e argint masiv, amice?

— Da, zise Sirius, privindu-i cu dezgust. Cel mai valoros argint prelucrat de goblini în secolul cincisprezece, gravat cu blazonul familiei Black.

— Însă asta poate să iasă, mormăi Mundungus, lustruindu-l cu mâneca.

— Fred — George — NU, DOAR DUCEŢI-LE ÎN MÂNĂ! strigă doamna Weasley.

Harry, Sirius şi Mundungus se uitară în jur şi, într-o fracţiune de secundă, se îndepărtară de masă, aruncându-se în partea cealaltă. Fred şi George vrăjiseră un ceaun mare de tocană, o carafă de fier de Berezero şi un tocător de lemn masiv pentru tăiatul pâinii, echipat cu tot cu cuţit, ca să zboare către ei. Ceaunul cu tocana alunecă pe toată lungimea mesei şi se opri chiar la capăt, lăsând o urmă lungă şi neagră de arsură pe suprafaţa de lemn; carafa de Berezero căzu cu un zgomot puternic, vărsând conţinutul peste tot; cuţitul de pâine alunecă de pe tocător şi ateriză, cu vârful în jos şi tremurând primejdios, exact unde fusese mâna lui Sirius cu câteva secunde înainte.

— PENTRU NUMELE LUI DUMNEZEU! ţipă doamna Weasley. NU ERA CAZUL — M-AM SĂTURAT DE TOATE ASTEA — DOAR PENTRU CĂ ACUM AVEŢI VOIE SĂ FACEŢI VRĂJI, NU E NEVOIE SĂ FOLOSIŢI BAGHETELE PENTRU ORICE LUCRU NEÎNSEMNAT!

— Am vrut doar să economisim puţin timp! zise Fred, grăbindu-se să smulgă cuţitul de pâine din masă. Scuze, Sirius, amice — n-am vrut să…